În 21 ianuarie, Plácido Domingo împlinește 80 de ani. O aniversare importantă, care vine după câțiva ani tulburi pentru marele “leu al operei”, care a rămas, în ciuda tuturor, întotdeauna pe creasta valului, așa cum o demonstrează recenta Gală, care l-a avut – încă o dată – în centrul atenției în ceea ce a fost întotdeauna habitatul său natural, scena. După ce nu a ajuns încă la capătul carierei sale nesfârșite, pare încă prematur să se facă un bilanț definitiv, dar, în orice caz, aniversarea marelui artist oferă posibilitatea de a analiza un parcurs profsional ale cărui statistici sunt incredibile: 60 de ani de carieră, 151 titluri de repertoriu cântate în 6 limbi diferite, aproximativ 200 de înregistrări în spate, 9 premii Grammy și nenumărați colegi de scenă – de la Lily Pons la toate vedetele operei de astăzi. Fiul artei, tenor cu impuls liric, care a aterizat ulterior în rolurile de bariton, dirijor, om de teatru, director artistic, cercetaș de talente și om influent, idolatrizat, dar și criticat. Domingo este toate acestea și multe altele.
Născut la Madrid în 1941 din doi cântăreți profesioniști de zarzuela, Plácido Domingo a respirat muzică și teatru de când era copil. S-a alăturat părinților săi în Mexic pentru a studia apoi armonia, pianul, compoziția și dirijatul la conservator. Deși primii pași profesioniști sunt în operetă și zarzuela, adevăratul debut operistic vine în 1961 când joacă rolul lui Alfredo în La traviata din Monterrey și, în același an, este Arturo în Lucia di Lammermoor din Dallas cu Joan Sutherland în rolul principal. După câțiva ani de ucenicie la Tel Aviv, a ajuns la New York, unde între 1965 și 1966, a debutat pentru Opera din New York City în Madama Butterfly și în opera modernă Don Rodrigo de Alberto Ginastera.
În 1968 vine debutul oficial la MET, când îl înlocuiește pe Franco Corelli în Adriana Lecouvreur, alături de Renata Tebaldi. În 1969 a cântat la Arena din Verona în Don Carlo alături de Montserrat Caballé, urmat de debutul său în Ernani pe 7 decembrie pentru deschiderea sezonului 69-70 de La Scala. Numărând și apariția recentă la Gala din decembrie anul trecut, Domingo va deschide 9 sezoane la La Scala (Bal mascat în 1972, Otello în 1976, Ernani din nou în 1982, Carmen în 1984, Parsifal în 1991, Die Walküre în 1994 și Otello în 2001). După succesele de la La Scala au urmat și alte debuturi internaționale importante: în 1974 la Opera Garnier din Paris, în 1975 la Salzburg cu Don Carlo și în același an a debutat la Hamburg în ceea ce avea să devină rolul său de referință, Othello. Domingo și-a legat numele în principal de repertoriul italian și francez, pentru a ajunge ulterior la repertoriul german și wagnerian. El s-a confruntat deja cu Lohengrin la sfârșitul anilor 60, dar va reveni la rolurile wagneriene la începutul anilor 90, cântând în Parsifal și Die Walküre, devenind un invitat destul de obișnuit la Festivalul de la Bayreuth. De-a lungul carierei sale, repertoriul s-a extins și la Mozart și la baroc (Hippolyte et Aricie de Rameau și Tamerlano de Händel). Domingo a apărut și în versiuni cinematografice ale unor opere celebre: La traviata (1983), în regia lui Franco Zeffirelli, Carmen, în regia lui Francesco Rosi (1984) și Otello (1986) din nou cu Zeffirelli.
Don José, Hoffmann, Andrea Chénier, Don Carlo, Cavaradossi, Samson, dar mai presus de toate Otello au fost rolurile sale de tenor de referință. Punctul de cotitură a venit în 2007 odată cu anunțul debutului la Berlin în rolul de bariton al lui Simon Boccanegra, care a fost reluat ulterior în alte teatre. Este începutul unei repoziționări profesionale confirmate de următoarele debuturi: Rigoletto (2010) în rolul principal, Thaïs în rolul lui Athanaël (2012), I due Foscari în rolul lui Doge Francesco (2012), La traviata în rolul lui Giorgio Germont (2013), Nabucco în rolul principal (2013), Giovanna d’Arco în rolul lui Giacomo (2014), Il Trovatore în rolul contelui de Luna (2014) – după ce a interpretat anterior cu rolul de tenor al lui Manrico.
La fel ca mulți mari artiști din trecut, Domingo a fost și continuă să fie un personaj care nu unește. Dimpotrivă. În ultima vreme, dezbaterea aprinsă cu privire la faptul dacă Domingo este astăzi tenor sau bariton, a înfierbântat mintea tuturor iubitorilor de muzică. Teza predominantă este că Domingo nu a devenit niciodată un adevărat bariton, ci că el rămâne un tenor fundamental scurt (aflat în dificultate de la sfârșitul anilor 70, cu notele înalte, adesea înghițite sau forțate), care, pentru a compensa îmbătrânirea naturală a vocii, a abordat- cu mai mult sau mi puțin succes – și roluri de bariton. Un alt domeniu de discuție a fost judecata asupra tehnicii lui Domingo, eronată și non-canonică, potrivit multor experți vocali (criticile făcute de Celletti sunt celebre), dar în orice caz personalizate și într-un fel susținute de natură, având în vedere o longevitate vocală pe care o tehnică total incorectă sau cu adevărat periculoasă nu le-ar fi permis cu siguranță (luând în considerare și călătoriile intercontinentale interminabile și numărul de spectacole care ar fi pus în dificultate orice instrument, darmite vocea umană). Dincolo de aceste considerații, ce l-a făcut pe Domingo să fie artistul care este acum? Timbrul (care în cei mai buni ani a fost catifelat și convingător), marea muzicalitate, priceperea și atractivitatea fizică ale sale, versatilitatea, atenția asupra textului, simțul stilistic și abilitățile de actorie la serviciul rolului sunt cu siguranță câteva dintre punctele forte care-i sunt recunoscute tenorului spaniol.
De-a lungul carierei sale îndelungate, Domingo și-a extins orizonturile muzicale la cross-over, muzică latină și pop. Fenomenul de masă al celor „Trei Tenori” din anii ’90 alături de Pavarotti și Carreras i-a făcut pe critici să strâmbe pe nedrept din nas, dar a adus și masele mai aproape de pera mai accesibilă, dovadă fiind audiența fabuloasă și cifrele vânzărilor (peste zece milioane de CD-uri și casete video vândute). Dar deja la începutul anilor ’80, Domingo căutase aprobarea publicului larg – deja la apogeul faimei sale – cu albumul Perhaps Love, în duet cu John Denver. Există, de asemenea, numeroase albume de muzică latino care i-au adus patru premii Latin Grammy.
De la mijlocul anilor 90, ajunge și în administrația teatrală ca director artistic și general al Operei din Washington până în 2011 și al Operei din Los Angeles din 2017 până în 2019. Domingo s-a implicat în mod activ pentru a ajuta la lansarea tinerilor cântăreți. Competiția sa internațională Operalia, fondată în 1993, s-a dovedit a fi un adevărat focar de talente (DiDonato, Schrott, Cura, Yende, Yoncheva, Feola și Garifullina doar pentru a numi câteva) și un fel de X-Factor în lumea operei. 2019 – cu siguranță un annus horribilis pentru Domingo – l-a văzut pe tenor căzând sub furtuna „Me Too”, 
cu acuzații venite din diferite părți și referitoare la abuzuri sexuale și hărțuire care – potrivit acuzatoarelor – ar fi fost săvârșite din anii 1980 până în astăzi. A urmat anularea angajamentelor profesionale și încetarea contractelor importante, inclusiv cel cu MET și demisia din conducerea Operei din Los Angeles.
Nici măcar o spitalizare pentru Covid în martie 2020 nu a reușit să-l oprească pe artistul care în trecut a ieșit cu bine dintr-un cancer de colon și dintr-o embolie pulmonară.
În acest moment rămâne de văzut ce provocări profesionale îi rezrvă viitorul unui artist de optzeci de ani. Deși mulți ar dori-o, pentru a face loc noilor talente, retragerea sa nu este încă pe ordinea de zi. Fără a deschide o controversă sterilă (chiar dacă legitimă), în acest caz, având în vedere aniversarea importantă, este corect să sărbătorim trecutul și prezentul (profesional) al unui adevărat superstar care, în ciuda urcușurilor și coborâșurilor, a lăsat o amprentă esențială în lumea operei, depășind recorduri cu greu atinse înaintea sa. La mulți ani fenomenului Plácido Domingo!
Redacția
