Michael Gordon Oldfield este un compozitor și muzician poli-instrumentist, lucrând în mai multe stiluri muzicale, așa cum ar fi rock progresiv, folk, muzică etnică, clasică, electronică și, mai recent, dance. Este cel mai bine cunoscut pentru succesul albumulului său Tubular Bells, apărut în 1973.
Cariera lui Oldfield a început devreme, cântând la chitară acustică în cluburile de muzică folk. În această perioadă avea deja două piese instrumentale a câte 15 minute, precursoare ale compozițiilor sale de la începutul aniilor ’70. În 1967, împreună cu sora sa, Sally, au format duetul The Sallyangie și au semnat un contract cu Transatlantic Records. Un album, Children of the Sun, a fost lansat în 1968. Dupa ce Sallyangie s-a destrămat, a format un duet cu fratele său, Terry, numit Barefoot, care l-a reîntors în muzica rock.
Având înregistrat un demo al Tubular Bells, Oldfield a încercat să convingă pe cineva să-i lanseze proiectul, dar i s-a spus că nu este prea grozav. Totuși, în 1972 a întalnit un tânăr, Richard Branson, care se pregătea să-și lanseze noua sa casă de discuri, Virgin Records, și, după ce și-a prezentat demo-ul inginerilor lui de sunet, a început înregistrarea integrală a albumului.
Cea mai celebră lucrare a lui Oldfield este Tubular Bells, înregistrată în 1972 și lansată în 25 mai 1973, ca prim album al casei de discuri Virgin Records. Albumul, în care Oldfield a cântat la mai mult de 20 de instrumente și care cuprinde mai multe genuri, a avut un succes colosal. A intrat repede în Top 10 în Marea Britanie unde a rămas 279 de săptămâni, o performanță reușită doar de zece albume în istoria topului. Albumul a captat atenția și în Statele Unite ale Americii, tema principală fiind folosită pentru filmul Exorcistul. În toamna anului 1974, Oldfield a lansat un nou album, Hergest Ridge, care a fost numărul 1 în Marea Britanie timp de trei săptămâni, înainte să fie detronat de Tubular Bells. Deși Hergest Ridge a fost lansat la mai bine de un an după Tubular Bells, a intrat în top înaintea acestuia.
Tubular Bells rămâne albumul cel mai cunoscut al lui Oldfield, care a continuat cu încă trei părți. În 1975, un aranjament orchestral al albumului original a fost lansat sub numele de The Orchestral Tubular Bells. Tubular Bells II a fost lansat în 1992, care, la fel ca predecesorul său, a ajuns pe primul loc în Marea Britanie. A fost urmat de Tubular Bells III (1998) și The Millennium Bell (1999), orientat spre electronică și dans. La cea de-a 30-a aniversare a Tubular Bells, Oldfield a reînregistrat originalul Tubular Bells cu tehnologie contemporană, făcând mai multe corecții la ceea ce el a văzut drept defecte în producția originală a albumului. Respectivul album, Tubular Bells 2003, a ajuns pe locul 51 în Marea Britanie.
Putina istorie muzicala. Spre sfirsitul anului 1971, Oldfield s-a alaturat trupei Arthur Louis si era prezent pentru inregistrari demo in studioul “The Manor Studio”. Acesta era amenajat intr-un conac recent achizitionat de tinarul pe atunci antreprenor Richard Branson. Oldfield era o personalitate timida si ciudata printre muzicienii din studio, dar cei doi producatori, Tom Newman si Simon Heyworth sint atrasi de stilul lui si asa se infiripa o prietenie. Totusi mai trebuie sa treaca un an pina cei doi producatori reusesc sa-i prezinte lui Branson demo-urile lui Oldfield. In tot acest timp muzicianul incearca sa obtina un contract cu alte case mari de discuri, cum ar fi EMI sau CBS, dar toti il refuza pe motiv ca muzica lui nu e vandabila fara voce. Oldfield deja isi pierduse rabdarea si auzise ca Uniunea Sovietica plateste artisti pentru spectacole live. Era pe punctul de a contacta ambasada sovietica cind este invitat in sfirsit la o cina cu Richard Branson. Cu aceasta ocazie, Branson ii spune ca ii plac demo-urile si ii ofera lui Oldifeld o saptamina in studio pentru a inregistra ceea ce era numit la acest moment “Opus One”.
Oldfiled inregistreaza practic singur albumul. Initial vinzarile nu sint spectaculoase. Totusi tema principala este aleasa sa faca parte din coloana sonora a filmului Exorcistul. Cu aceasta expunere la public tema principala are parte de un success fulminant si implicit si albumul. Acest succes contribuie decisiv si la cresterea business-ului Virgin Records si Virgin Group.
Albumul petrece un an in UK Albums Chart si este pe primul loc timp de o saptamina. In US Billboard 200 ajunge pina pe locul trei iar in Canada si Australia in pozitia de top. Se vinde in 2.7 milioane de copii in Anglia si se estimeaza aproximativ in 15 milioane in toata lumea.
Dupa lansarea albumului, Oldfield doreste sa treaca la alte proiecte muzicale, insa Branson aranjeaza totusi un concert live cu albumul in totalitate. Aflat cu Branson intr-un Bentley luxos in drum spre acest concert la Queen Elizabeth Hall din Londra, Oldfield are trac si ii spune patronului sau ca nu poate sa cinte live. Branson ii promite masina luxoasa in schimbul participarii la concert si astfel Tubular Bells este auzit live de publicul din Londra in 25 iunie 1973.
Interesanta este si povestea copertii, cu celebrul mai apoi clopot tubular indoit . Coperta este reallizata de fotograful Trevor Key, care a fost recomandat de un angajat de la departamentul de presa din Virgin Records. Initial Key a propus o coperta care infatisa un ou fiert din care curge singe. Lui Branson i-a placut aceasta idee pentru ca oricum dorea sa numeasca albumul Brakfast in Bed. Oldfield pe de alta parte a fost total oripilat si a respins vehement varianta. Asa ca s-a ajuns la un peisaj de pe o plaja din Sussex ca imagine de fundal. Clopotul indoit a fost inspirat de stricaciunile facute de Oldfiled in timpul inregistrarilor la clopotele tubulare din studio.
Acesta a devenit apoi o tema vizuala recurenta in cariera lui Oldfield pe albumele care continua povestea, Tubular Bells II din 1992 si III din 1998.
Propunerea cu oul fiert a fost folosita intr-un final pe albumul Heaven’s Open din 1991, ultimul aparut prin casa de discuri Virgin Records.
Tubular Bells III este al optisprezecelea album de studio al lui Mike Oldfield si este al treilea din seria Tubular Bells. A fost lansat pe 31 August 1998 sub egida casei de discuri Warner Music UK.
Cam pe la mijlocul anului 1996 Oldfield s-a relocat din tara natala in insula spaniola Ibiza unde si-a amenajat un studio de inregistrari. Cluburile faimoase de pe acesta insula si muzica dance/electro de aici l-au inspirat pe Oldfield asa ca a decis sa inregistreze o varianta dance a celebrului intro din Tubular Bells. Rezultatul i-a placut asa de mult incit a decis sa realizeze un album intreg desi la acel moment nu se afla sub nici o obligatie contractuala cu nici o casa de discuri.
Din punct de vedere muzical Tubular Bells III iese din tiparul primelor doua in sensul ca nu sint 2 piese lungi de tip part one si part two ci 11 piese de sine statatoare.
Coperta este una simplista, cu binecunoscutul clopot tubular indoit pe un fundal gri.
Succesul de box office nu a fost la fel de mare ca precedentele doua Tubular Bells, ajungind doar pe locul 4 in topurile din Marea Britanie.
Albumul a fost prezentat publicului londonez in premiera pe 4 Septembrie 1998 la Horse Guards Parade pe o ploaie torentiala. Aproximativ 7000 de spectatori au luat parte, printre ei numarindu-se si prietenul de-o viata al lui Oldfield, antreprenorul britanic Richard Branson.
Ei bine, Cristian Ivaneș vă așteaptă vineri de la ora 21 la Radio Domeldo Live pentru a ne bucura împreună de acest album cu totul extraordinar.
Mihai Gîrbă
