Chiar gândeam că se va adeveri ceea ce el însuși gândise și spusese într-un interviu, cu o naturalețe neprefăcută: să prindă suta! Suta de ani, alături de iubita lui soție, Maria.
Atunci, cu un an în urmă, nă sforțam din greu și nu reușeam să credem că a plecat. Era gestul spontan, prea-omenesc, poate, să nu crezi, din prima clipă, că ce-ai aflat tocmai s-a și întâmplat. Nu mai departe de un an, cu puțin timp după ce împlinise 90 de ani, organizatorii de concerte foiau în jurul Maestrului, programând, în vara lui 2019, concertele explozive ale turneului numit The Final Concerts – la Arena din Verona, în mai, la Termele lui Caracalla, în iunie și, inimos cum îl știam, acceptase să cânte și la Lucca: „Maestro, uitați, cei din Lucca, vă cheamă și ei să le cântați! Fie! – va fi spus Ennio – cum să nu?” La 90 de ani! Și ceva! Și nu numai: acest titlu, The Final Concerts, nu-l pusese el, ci băieții aceia din organizare, căci Maestrul, simțindu-se în deplină putere, spre a dirija un corp orchestral plus cor de mai mult de o sută de persoane – și asta, oriunde cânta – se gândea și la alte concerte. Da’ de unde oboseală! Mai tare decât omeneasca oboseală, fu ea, muzica. Ea îl ademenea. Era ispita vieții lui!
Revăd ce scriam cu bucurie în chiar ziua când împlinea 90 de ani, cuvinte care, tot de aici, de la Radio Domeldo, au plecat: Chiar azi, sâmbătă, 10 noiembrie 2018, împlinește 90 de ani, iar frumoasa vârstă îl găsește cu bagheta pregătită: face ce știe să facă de o viață – să dirijeze. Asta, după ce a compus la sua indimenticabile musica! Și nu stă într-o trattoria să bea un vin cu prietenii, la vârsta aceasta, ci, alături de o minunată orchestră. Și-așa, cu orchestra asta, e pe drumuri. Într-un turneu la 90 de ani! Nu se poate, veți spune! Ba da, se poate! Iată, dacă doriți să știți, vă spun acum unde va cânta live Ennio Morricone, mulțumind astfel – într-un mod cu adevărat minunat – miilor, zecilor de mii de mesaje din lumea întreagă de la muuulți ani! Mulțumind, spus altfel, nu prin cuvinte ci cu muzica lui. Între noiembrie 2018 și februarie 2019 va epuiza rezerva de emoție a mii și mii de auditori-spectatori, la Paris, Bruxelles, Moscova, Londra, Praga sau Berlin. Un înger păzitor îl poartă, la această vârstă așadar, prin renumite săli de concert. Ai-ai-ai! Ce fel de muzică a scris, de fapt Morricone? I-am putea găsi oare un traseu, un izvor de inspirație? Cred că da. S-a mai scris despre asta: mult în spatele prea-plinului său componistic se află muzica renascentistă (Monteverdi, Frescobaldi, Palestrina, care la vremea lor au fost piloni al Congregației Santa Cecilia, din care face parte și Ennio Morricone, de 22 de ani încoace). Dar ce m-a impresionat cel mai mult la Maestro este răspunsul la o întrebare, banală poate, a unui jurnalist : cum începe a scrie coloana sonoră a unui film? Răspunsul: “totul pleacă de la tăcerea dinaintea începutului. Pentru că tăcerea este deja un sunet. Muzica mea pleacă de aici. Dar și de la doi giganți: Bach și Stravinski.”
“Dispariția lui Ennio Morricone lasă un gol în jurul nostru, căci a fost un artist faimos și genial. Muzician rafinat și popular în același timp, el lasă o amprentă adâncă în istoria muzicală a secolului XX. Cu toate coloanele sonore de film semnate de el, a contribuit nespus de mult la apărarea și întărirea prestigiului Italiei în lume” – transmitea atunci într-un mesaj Președintele Republicii Italiene, Dl. Sergio Mattarella.
S-a născut la Roma, la 10 noiembrie 1928, a învățat să cânte la trompetă de la tatăl său și absolvă Conservatorul Santa Cecilia, la specialitățile dirijat, compoziție dar și trompetă, prima dragoste. Devine Maestro d’Orchestra, component al Grupului Experimental Nuova Consonanza (cu muzicieni din întreaga Europă) și începe a fi cunoscut ca un excepțional (și exigent) aranjor, unicul de calibru, spre care se îndreaptau – atunci, în anii ‘60 – marele voci ale epocii, de la Gianni Morandi, Edoardo Vianello la Mina, spre exemplu. Pășirea hotărâtă, cea care i-a fost și de bun augur, pe terenul atât de dificil al muzicii de film, l-a făcut în 1961, când a scris muzica peliculei Il federale, regizată de Luciano Salce.
Curând, începe perioada western-urilor, toate în regia lui Sergio Leone, fost coleg de clasă, dar „pierdut” cu trecerea anilor. „De cum intră în casă – se întâmpla în 1963 –i-am spus că am fost colegi în clasa a III-a. Nu-i venea să creadă și i-am arătat o poză de atunci. Cu noi doi în poză. Între noi se născu pe loc sentimentul reciproc al amiciției…” Cu Sergio Leone a făcut seria de neuitat: Per un pugno di dollari (Pentru un pumn de dolari -1964), Per qualche dollaro in più (Pentru câțiva dolari în plus -1965), The Good, the Bad and the Ugly (Bunul, Răul și Urâtu l-1966), C’era una volta il West (A fost odată Vestul -1968), Giù la testa (Jos capul -1971).
Un jurnalist spaniol, Alfonso Sancha, scriind despre filmele western produse în Italia, a folosit sintagma spaghetti western. Un gest malițios. Expresia a făcut repede vogă și, în lipsă perpetuă de inspirație, a fost preluată tale-quale de criticii americani îndeosebi, deși cei englezi, mai gentili, găsiseră un alt apelativ: continental western. Oricum, trecând la muzică acum, coloanele sonore scrise de Ennio Morricone pentru aceste filme l-au făcut imediat celebru. Fură uitate sau ignorate celelalte muzici de film, multe la număr, căci piața (of, iarăși piața!) impuse și asta. Apelativul nu l-a bucurat pe Ennio Morricone și, de fiecare dată cînd îl auzea, dădea și replica pe măsură. Dar vin și eu cu o replică acum: a continua să spui asta, tu meloman sau critic, înseamnă că te-ai limitat – și acolo ai rămas – la vizionarea acelor filme. Doar a acelor filme. Dacă ai asculta muzica altor filme, semnată de același minunat compozitor, Ennio Morricone, obrazul tău ar păli de rușine. Vă spun doar câteva: Once Upon A Time In America, Nuovo Cinema Paradiso (Oscar, 1989, pentru cel mai bun film străin, lui Giuseppe Tornatore, regizorul), The Battle of Algiers, Il deserto dei Tartari, Hamlet (în rolul principal, Mel Gibson), Sacco e Vanzetti, Clanul sicilienilor. Adăugați încă vreo cîteva sute! Nu cu muzică de western, ci, în mare măsură, cu musica assoluta, muzică simfonică pură, cum îi plăcea Maestrului s-o numească. O musica assoluta adaptată, însă filmului. Și, să nu uit: căutați repede și muzica filmului Hateful Eight (2015), regia Quentin Tarantino, care a primit, un an mai târziu, Oscarul și Golden Globe pentru muzica lui Ennio Morricone.
Ne despărțeam vara trecută cu o tristețe imensă de cel mai mare compozitor din istoria cinematografiei mondiale. Bunul Creator i-a oferit viață lungă, o inspirație și creativitate uluitoare, un suflet generos, sensibil și demn. Ceea ce sper acum – spunea Maestrul nu demult – este nu să am numele scris pe o carte sau într-o enciclopedie necitită de nimeni, ci, mai ales, gândul că mi-am făcut cu onestitate și conștiință profesia pe care mi-am ales-o. Acesta a fost Ennio Morricone: un om devotat, cu un înalt simț al datoriei, un prolific creator, un model.
Pe scurt, un Maestro.
Tocmai ca un omagiu adus marelui compozitor, vă semnalăm apariția în vara acestui an a volumul de convorbiri dintre Ennio Morricone și Giuseppe Tornatore: „Ennio. Un maestro”, traducere, cuvânt înainte și note de Constantin Ivaneș, publicat la Editura ȘCOALA ARDELEANĂ din Cluj (https://scoalaardeleanacluj.ro/shop/c%C4%83r%C8%9Bieveniment-c-128/ennio-un-maestro-p-679.html?fbclid=IwAR2PzHEL2ZY2ufkffuOLxMY-zCREBh3z0vVl30bcn6Ib2ID-In9eeHrWrmw).
Emisiunea se redifuzează sâmbătă șă duminică de la ora 12.
Sergiu Alex și Cristian Ivaneș
