Cum adică, e altfel? – veți murmura, invadați de curiozitate! Nu, răspund din capul locului, e aceeași încântătoare și savuroasă poveste, care, sub pana lui Rossini, a devenit nemuritoare. Exact: nemuritoare, căci dacă nu erau pana (și harul!) lui Rossini, nu scriam așa după două secole de la premieră! Și nu numai atât: nimeni, poate, nu-și mai amintea de piesa lui Beaumarchais, de la care a început să se depene firul poveștii….
Ascult și văd clipul de mai jos, răpit. Trăiesc, aievea, multele momente de acest fel, când, la fel de emoționat, eram într-un control room, la înregistrări live în Studioul Muzical, la Radio Cluj. Coridoarele și birourile noastre, transformate în cabine de operă, forfoteau de instrumentiși și vocaliști: se-aud, din toate părțile, acordaje de instrumente, vocalize întregi, dar, de cele mai multe ori, retezate de regizorii muzicali, care chemau în studio pe cei care-și așteptau rândul. După ore și ore lungi, după zile și nopți de imprimări, reluări, după „Asta, nu! Scoateți-o de tot!” – era comanda dirijorului către regizorul ce sta la pupitru – se obținea – în sfârșit – forma finală a unor înregistrări pentru un disc. Acea formă finală era originalul, matricea, o bandă de magnetofon care se transformase într-un mic tezaur. Revin în sala de înregistrări: instrumentiștii, dar și cântăreții, sunt îmbrăcați lejer – ei înșiși preferau asta, spre a se simți cât mai în largul lor în curgerea stresantă a benzii pe niște magnifice magnetofoane profesionale Phillips, ce cu voluptate înregistrează, gândeam atunci, emoțiile muzicii revărsate acolo, într-o sală fără nici un spectator. Prin geamul ciclop îi cuprind pe toți, și, adesea, mă înfrisonez când îi văd felicitându-se, în tăcere, pentru reușita unei arii sau a unui recital. Clipul de mai jos, surprinde (și) asta! Este darul ce ne este dat de epoca digitală pe care o trăim: melomanul, acum, este un partener al imprimării, căci ea, epoca aceasta, îi permite să trăiască ce trăiam eu în solitudine, în povestea pe care v-am spus-o mai sus. Urmăriți acum o arie celebră din Bărbierul…: All’idea di quel metallo [portentoso](La ideea acelui miraculos metal) E vorba de aur, evident, metal ce sucește mințile, chiar dacă-n piesă e vorba de-un amor… E Figaro, cu ale lui idei, către contele de Almaviva:
All’idea di quel metallo La idea acelui metal
Portentoso, onnipossente Miraculos, atotputernic
Un volcano la mia mente Un vulcan e-n mintea mea
Incomincia a diventar Ce-ncepe, iată, să devină…
Reiau: ascult și văd clipul de mai jos, răpit. Aveți paciența să ascultați toată aria aceasta din Bărbierul din Sevilla [Act1-11a]: veți fi răsplătiți cu o bucățică de bucurie „ruptă” din extazul rossinian, dăruit din inimă ascultătorului aflat în fața muzicii adevărate.
Într-un august torid, doi străluciți tenori ai acestor ultimi ani, amândoi americani, cei pe care i-ați văzut și ascultat în clip, Michael Spyres și Laurence Brownlee s-au întâlnit în Italia, într-o sală ce istorie respiră, cu o admirabilă orchestră – I Virtuosi Italiani, la care se alătură dirijorul ei, il Maestro Corrado Rovaris. Cu toții, aduc la lumina zilei perle ale operelor rossiniene, unele cunoscute, majoritatea mai puțin și rar interpretate.
Corrado Rovaris, dirijorul, s-a născut la Bergamo, a studiat la Conservatorul Giuseppe Verdi din Milano și, din 2005, este Directorul Muzical al Operei din Philadeplhia. Și-a inaugurat cariera cu repertoriul baroc și apoi s-a dedicat unei suite extraordinare de compozitori din care n-au lipsit Mozart, Haydn, Paisiello, Donizetti, Rossini, Bizet. Are, necontenit, o agenda supraîncărcată cu premiere și concerte în marile centre operistice ale lumii. Albumul, înregistrat în august 2019, este o bijuterie, el fiind destinat, mai ales, melomanilor învederați care gustă pe deplin deliciile vocale rossiniene. Între aceștia, nu mă îndoiesc, se află și ascultătorii noștri, aici, la Radio Domeldo.
Să-i cunoaștem mai îndeaproape pe cei doi “rossinieni.” Michael Spyres este tenor (aici, în rolul lui Figaro, are abilități baritonale de invidiat, dar exemple ca acesta sunt destule în muzica de operă, unul, celebru, fiind chiar Plácido Domingo, sărbătoritul nostru la cei 80 de ani de-abia împliniți!). Spyres s-a născut în Missouri și a studiat canto la Univrsitatea de muzică și arte interpretative din Viena. Recunoașterea internatională a dobândit-o cu interpretarea sa în rolul principal din Otello al lui Rossini, la festivalul din Wildbad, Germania, în 2008. (Știați până acum că un Otello a compus și Rossini, nu numai Verdi?) 
Cariera cuprinde roluri cheie, la Milano, New York, Londra, Bruxelles, Bordeaux, Barcelona sau Frankfurt. A debutat la Metropolitan Opera, (MET) New York, în rolul principal din La damnation de Faust, în 2020. Albume de studio sunt multe, între care și Amici e Rivali (noiembrie 2020), cel care cuprinde aria mai sus.
Cariera cuprinde roluri cheie, la Milano, New York, Londra, Bruxelles, Bordeaux, Barcelona sau Frankfurt. A debutat la Metropolitan Opera, (MET) New York, în rolul principal din La damnation de Faust, în 2020. Albume de studio sunt multe, între care și Amici e Rivali (noiembrie 2020), cel care cuprinde aria mai sus.Lawrence Brownlee (Contele de Almaviva de mai sus), s-a născut în 1972 în Youngstown (Ohio), este foarte cunoscut ca un excepțional interpret al rolurilor de belcanto. A fost desemnat Artist al anului de Opera din Seattle (2008), pentru interpretarea unui rol memorabil, Arturo din Les Puritains a lui Bellini. A debutat în rolul Contelui de Almaviva din Bărbierul din Sevilla a lui Rossini, la MET din New York, la 26 aprilie 2007. Este invitat al marilor Opere ale lumii, la nenumărate recitaluri și Gale, singur sau, de multe ori, alături de Michael Spyres.
