E traducerea cea mai sugestivă, cred, a unei expresii italiene, foarte uzuale în vorbirea curentă: Canta, che ti passa! O au și românii, și de multe ori în viață este rostită sau chiar aplicată: psihologii o recomandă chiar ca antidot stresului, stărilor emoționale, uneori copleșitoare, declanșate de chiar de dramatismul unei situații, apărută (sau nu) din senin. Trăind, în însorita Italie, mare parte din viață, Virginia Zeani, legendara soprană, acum la 95 de ani!, i-a înțeles adevărul profund, și, peste ani, căutând un titlu unei cărți despre viața ei, l-a găsit în aceste minunate cuvinte: canta, che ti passa! Ei bine, și acum, la această vârstă, își cântă, de-i nevoie, sieși, folosind aceleași cuvinte. Cei 95 de ani i-a împlinit de câteva zile doar (21 octombrie 2020) și, mai mult poate decât oricând, gândul îi va fi zburat la începuturile de carieră… Vorbea, într-un interviu despre ele: „În timpul anilor de de școală, la București, am început să studiez canto – 13 ani aveam atunci – și apoi drumul m-a dus în Italia: acolo, la Milano, m-am pregătit cu Aureliano Pertile.” Pertile, în acea periodă era un monstru sacru al operei și era considerat de mulți critici ca cel mai de seamă tenor italian din prima jumătate a secolului trecut.
A urmat debutul: în rolul Violetta din La Traviata lui Giuseppe Verdi. Era anul de grație 1948. A urmat o strălucită carieră și, prin ea, cucerirea unei formidabile notorietăți mondiale. Apelativul minunat de La primadonna assoluta, primit în Italia, l-a onorat, oriunde și oricând, o viață. A cântat de multe ori și acasă, în România, inclusiv la Opera Română din Cluj. Jurnalist fiind, am avut prilejul s-o cunosc, s-o întâlnesc aievea pe marea artistă. Era adulată în lumea întreagă și a fi în preajma ei, gândeam, este ocazia vieții. Venise pentru câteva spectacole la Cluj, împreună cu soțul ei, Nicola Rossi-Lemeni, cunoscutul bas, și el artist renumit în Italia. Locuiau, într-un cochet apartament, – era plin de flori – iar întreg hotelul era, atunci, plin de postere cu chipurile celor doi care, știam, vor face furori la Operă… Doamna Zeani ne deschide afabil, cu un luminos surâs și ne poftește – pe mine și pe colegul de la regia tehnică, în somptuosul salon, tapetat cu flori cum spuneam, dar și pregătit pentru așteptații oaspeți. Cu șampanie și pișcoturi la vedere. Îmi caut microfonul, ne facem loc la masa care gemea de buchete de flori, și, înainte de a începe înregistrarea, mă întrețin cu cei doi în italiană, pentru a avea compania perfectă și a D-lui Rossi-Lemeni. Era seară, și erau îmbrăcați de gală: probabil, așteptau oaspeții de care vorbeam mai sus… D-na Virginia este, iată, în fața mea: e o femeie frumoasă cu adevărat, ochii verzi vorbesc, poate, mai mult decât gura și chipul întreg. La una din întrebările mele, D-na Zeani îmi trimite o delicată căutătură de privire, înainte de a-mi răspunde ceva. Pentru mine, acela fu, de fapt, răspunsul la întrebarea mea… Soțul ei, Dl. Nicola Rossi-Lemeni, a fost, la rândul lui, la fel de curtenitor. Am făcut atunci două interviuri: unul în italiană, cu amândoi, și altul în română cu Doamna Zeani. Peste numai trei ore, interviurile au și fost transmise pe unde. Misiunea mea, ca reporter, se încheiase, și începea cea de meloman, seara, la unul din concertele lor. Despre astea, poate, c-un alt prilej…
Mesajul Doamnei Virginia Zeani transmis acum 5 ani, cu ocazia aniversării a 90 de ani.
La împlinirea acestei minunate vârste de 95 de ani, melomanii care citesc aceste rânduri și ascultă ce le oferim aici, la Radio Domeldo, fac o drăgăstoasă reverență Divei, marii soprane Virginia Zeani, și-i urează ceea ce rostim acum, în gând neauzit, cu toții: La mulți ani!
Sergiu Alex
