Du-te gând, du-te gând departe, pe-aurite aripi…
Pe oricine ai întreba, de la muzicieni și până la un anonim trecător, ce cor din operă iubește mai mult și mai mult, răspunsul îți vine pe dată, uneori chiar cântat: Va pensiero! E corul robilor evrei din Nabucco, operă compusă la 28 de ani, de Giuseppe Verdi. Premiera a avut loc la Scala din Milano, la 9 martie 1842, și a fost o nesperată renaștere a lui Verdi, care trecuse, cu doi ani înainte, de impasul dureros al pierderii propriei familii, Margherita, soția și cei doi copii, Virginia și Icilio. Țara lui, Italia unită, era atunci doar visată, căci, după înfrângerea lui Napoleon, austriecii controlau cu asprime nordul peninsulei, în ciuda creșterii mișcărilor de eliberare națională, cunoscute sub numele generic de Il Risorgimento. 
Astfel, Nabucco, devine, de la început un reper: prin artă, iată, italienii, arată lumii că sunt încrezători în ceasul eliberării. Nu puteau declara fățiș asta, dar prin muzica lui Verdi, analogia ducea la acest gând. Autorul libretului, Temistolcle Solera, s-a inspirat din Psalmul 137:
“Pe malurile râurilor Babilonului
Ședeam pe jos, plângând, de Sion aminte-aducând.
În sălciile din acel ținut ne lepădasem harpele.
Și acolo, biruitorii noștri ne cereau cântări
Iar asupritorii, bucurie ne cereau, zicând:
Cântați-ne ceva din cântările Sionului!
Dar cum să cântăm noi cântările Domnului pe un pământ străin?…”
Va pensiero sull’alli dorate
Va, ti posa sui clivi, sui colli
Ove olezzano tepidi e molli
L’aure dolci del suolo natal!
Du-te gând pe-auritele plaiuri
Și zboară lin spre însoritele plaiuri
Scaldă munţii şi cerul senin
A Iordanului vale salută,
Şi străvechile ziduri azi sfărâmate,
Mândre Sion, tu, ţară pierdută,
Plângem cu toţii, pribegi, al tău destin
După acele nenorociri, Verdi era și arăta a om distrus: ultima lui operă, Un giorno di regno, – un eșec total, familia decimată. Un strigăt la Cer: mergea, abulic, pe străzile din Milano, fără scop și fără țintă. Întâmplarea (sau nu?), i-l scoate în cale pe Bartolomeo Merelli, directorul operei Scala, care-i întinde libretul lui Solera. Jocul vieții se-arată acum: vei prinde șansa sau nu?, ne întrebăm noi azi, noi care știm deznodământul. Dar el, cotropit de durere, acasă acum, la lumina lumânării, îl are pe nu pe buze, dar, vede, fulgurant, un titlu scurt: Va pensiero. Somnul îi fuge, apucă pana și începe să compună. Pasul cel mare a fost făcut, Nabucco va fi compus în întregime, în mai puțin de un an, iar rolul de primadonă îi va fi oferit ei, Giuseppina Strepponi, diva absolută a operei (mai târziu, a doua lui soție). Premiera și spectacolele care au urmat au fost un triumf, și mai târziu a spus-o tuturor: “Cariera mea a început cu Nabucco!” Era anul de grație 1842. De atunci, Nabucco se cântă (și se va cânta!) în lumea largă mereu. Dar Va pensiero, corul sclavilor evrei din Babilonia, un strigăt ce se transformă în impetuoasă nădejde de libertate, s-a metamorfozat într-un imn al italienilor, cântat tot așa, ca o nădejde în eliberarea de sub habsburgi și realizarea Italiei unite. Cu alte cuvinte, corul acesta e cântat de italieni și azi, de la balcoane, sperând tot o eliberare, eliberarea de virus, dar a avut și va avea, mereu, și o culoare politică. Iată, la aniversarea a 150 de ani de unitate a Italiei, la Aula di Montecitorio are loc un Concert Omagial, susținut de Corul și Orchestra Operei din Roma, dirijate de Riccardo Muti, marele dirijor (12 martie 2011). Se cântă Nabucco, se cântă Va pensiero (Actul 3). În acel moment, se aude forfotă în sală: spectatorii se agită, unii se ridică în picioare, alții flutură steagul italian și, cu toții cântă și ei Va pensiero, cu Silvio Berlusconi, premierul, de față! Va pensiero ia sfârșit, dar publicul vrea un bis. Muti, dirijorul, ar dori să cânte opera până la sfârșit, fără bis, dar publicul, mai înfocat acum, vrea bis! În fine, Muti, cuprins și el de semnificația gestului, acceptă, și nu mai atât, se-ntoarce către public spunând: Am peste 30 de ani de carieră şi am trăit ca un italian care a călătorit în întreaga lume de multe ori. Mi-e ruşine de ceea ce se întâmplă în ţara mea. Aşa că voi aproba cererea dvs. de bis pentru “Va Pensiero”. Fac asta nu doar pentru sentimentul pe care îl încerc, ci pentru că in seara asta, dirijând corul cântând “O, ţara mea, frumoasă şi pierdută,” m-am gândit că dacă vom continua în acest fel vom ucide cultura pe care Italia a fost construită. În acest caz, noi, ţara noastră am deveni cu adevărat “O, ţara mea, frumoasă şi pierdută.”
https://www.youtube.com/watch?time_continue=40&v=G_gmtO6JnRs&feature=emb_title
Aplauze fierbinți ale publicului, dar și a membrilor corului! Eu, Muti, am tăcut prea mulţi ani. Permiteţi-mi acum … ar trebui să dam un sens acestui cântec! Suntem în casa noastră, pe scena capitalei, impreună cu un cor care a cântat foarte frumos, si, dacă nu va supărati, va invit să vă alăturaţi pentru a cânta împreună cu acest cor. Toată lumea, în picioare, se cântă Va pensiero. A fost o lecție de patriotism sincer și spontan, cum rar se poate întâlni. Va pensiero este și pentru români un prea frumos cânt: îl auzi de prima dată în copilărie și trăiești, o viață, în tovărășia lui… Acum, știindu-i povestea, nu te înfiori la gândul că Verdi ar fi putut să nu vadă titlul acesta, în Milano, la un ceas de noapte târzie?…
Sergiu Alex
