Vineri, apoi Sâmbătă, 13 și 14 Septembrie, la Sala Palatului
Øyvind Torvund: Poemul simfonic nr. 1; „Forest Morning”
Grieg: Concertul pentru pian şi orchestră în la minor op. 16
Bartok: Concertul pentru orchestră
Strauss: Poemul simfonic „Don Juan” op. 20
Enescu: „Simfonia Concertante” pentru violoncel şi orchestră în si bemol minor op.8
Ceaikovski: Simfonia nr. 5 în mi minor op. 64
Leif Ove Andsnes – pian
Johannes Moser – violoncel
Oslo Philharmonic Orchestra
Vasily Petrenko
La București, prin concertele Festivalului de anul acesta, avem șansa să asistăm la o adevărată mișcare tectonică din spațiul simfonic european și putem să ne dăm cu părerea informat asupra viitorului apropiat al unor orchestre. Așadar, Kirill Petrenko și-a început mandatul la Berliner Philharmoniker, iar noi am avut ocazia să-l vedem la al doilea său concert oficial. Locul lăsat liber de acesta la Opera de Stat din München va fi preluat de Vladimir Jurowski, actualul director artistic al Festivalului Enescu. Dar pentru preluarea acestui teatru, Jurowski va renunța la London Philharmonic Orchestra, mutându-și operațiunile în Germania, la München și Berlin, unde va păstra șefia Orchestrei Radio. La rândul său, Vasily Petrenko va prelua Royal Philharmonic, renunțând la orchestrele din Liverpool și Oslo, pentru a putea să reia și cariera de dirijor de operă, primul moment așteptat fiind în această toamnă la Metropolitan Opera, unde va dirija Dama de pică. În două săptămâni de festival i-am putut admira pe cei trei dirijori în șapte concerte. La Oslo, succesorul lui Petrenko e un dirijor de numai 22 de ani, Klaus Makela. Ce se întâmplă pe agenda Festivalului e practic fără precedent din punct de vedere al conectării publicului românesc la actualitatea muzicală europeană.
Cele două concerte ale Filarmonicii din Oslo merită tratate împreună, ca un mic festival în sine, pentru că au produs o impresie aparte, cu un program interesant și accesibil.
Dimineață în pădure a tânărului compozitor Øyvind Torvund a deschis maratonul Vasily Petrenko. E o compoziție aparent îndrăzneață, în care sunetul orchestrei este completat de sampling-uri electronice, ceea ce ar putea provoca o ridicare de sprânceană celui care ar citi o astfel de prezentare, dar care în realitate are o structură destul de simplă și ușor de înțeles de auditoriu. Lucrarea e împărțită în secvențe ce conțin zgomotele pădurii, ciripitul de păsări produs de tot felul de instrumente de suflat, percuție și calculator, dublat de pizzicato pe toate corzile, aparent dezordonat, urmate de alte secvențe cu acorduri ample de orchestră, care ar sugera zgomotele lumii omenești, fie că reprezintă reverii contemplative sau zgomotul concret al unei autostrăzi care ar trece pe lângă pădure. De fapt, acest zgomot e partea cea mai ingenioasă a compoziției, pentru că e realizat exclusiv printr-un joc foarte inteligent al timbrelor instrumentelor. Folosirea sunetelor electronice este minimală, chiar poate trece neobservată pentru cineva neatent. Creația lucrării a avut loc la Oslo acum două săptămâni, premiera de la Festivalul Enescu fiind a doua execuție și cred că spectatorii de la Sala Palatului au gustat-o, aplauzele fiind generoase și necomplezente, întețite chiar în momentul în care compozitorul a apărut pe scenă.
Pianistul norvegian Leif Ove Andsnes a ajuns astăzi la vârsta maturității, nu numai ca număr de ani, dar și ca exprimare artistică. În plus, este un mare promotor al muzicii lui Grieg, Concertul pentru pian fiind înregistrat încă de la începutul anilor 2000 cu Berliner Philharmoniker și Mariss Jansons pentru EMI (azi Warner). Indubitabil, la festivalul de anul acesta, Andsnes a oferit o interpretare excelentă a acestei atât de uzate și abuzate partituri. Dar pentru că vorbeam de maturitate, aceasta este și diferența dintre concertul de la Sala Palatului și acel disc. Un mare admirator al lui Lipatti, Andsnes a împrumutat de la marele pianist român acel simț al măsurii care însoțește toate înregistrările sale, în special concertul de la Besançon. A cântat sobru, limitând marile respirații romantice la atât cât este necesar pentru a păstra un necesar bun gust pe toată durata concertului. Un tușeu fin, o exprimare foarte clară, o sensibilitate prezentă mereu sub toată această reținere. Vasily Petrenko a împărtășit fără rezerve această viziune, acompaniind la fel de sobru. A rezultat un mare Concert pentru pian, de o atmosferă meditativă greu de regăsit în altă parte.
Vasily Petrenko e un dirijor cu o gestică foarte elegantă, amintind uneori de Carlos Kleiber: o mână stângă de o expresivitate uimitoare, dublată de o ritmică perfectă a celei drepte, ai senzația că auzi muzica numai urmărindu-i mișcarea. Apoi are o precizie formidabilă în a da intrarea fiecărui instrument cu o atenție pentru detaliu foarte vizibilă și cu atât mai impresionantă. Orchestra Filarmoncii din Oslo era destul de anonimă acum șase ani, când Petrenko a preluat-o ca director artistic.
Azi, când această Filarmonică își va începe stagiunea centenară la întoarcerea din turneu, înregistrează deja titluri mari din literatura clasică cu o dezinvoltură de mare ansamblu european. E o foarte mare realizare a dirijorului, după ce a construit practic o altă mare orchestră la Liverpool într-un timp foarte scurt. În 2015, Petrenko a uimit la Enescu cu trupa lui britanică în Simfonia nr. 1 de Rahmaninov, dirijând la fel de minuțios (ceea ce e un indiciu și despre nevoia de îndrumare a unei orchestre, cele foarte mari neavând nevoie de atâtea precizări dirijorale). Între timp, tehnica lui Petrenko a evoluat, e puțin mai economicoasă, dar producând aceeași calitate. E drept că stilul său „pointilist” favorizează un anumit repertoriu, nu neapărat cel romantic, dar e foarte potrivit pentru Concertul pentru orchestră de Bartok. Rigoarea și disciplina supuse unei viziuni foarte unitare au făcut din Concert o mare reușită, făcându-i muzica, prea puțin cântată pe la noi, familiară spectatorilor de la Sala Palatului.
A doua zi, mărturisesc că am ascultat cel mai bun Don Juan posibil, captivant de la un capăt la altul. Petrenko a condus cu dezinvoltură o orchestră care a sunat superb, plină de nerv, dar și de tandrețe în soloul de vioară, pe scurt a fost un Strauss senzațional. Nu e de mirare, norvegienii tocmai au înregistrat recent un disc cu muzica lui Strauss, inclusiv Don Juan, și l-au lansat pe piață chiar acum două zile. Experiența și disciplina studioului de înregistrări se văd și se aud.
Prin comparație, Simfonia concertantă a lui Enescu pălește în fața exuberanței lui Strauss. O muzică mult mai interiorizată, ermetică chiar, n-a putut ascunde însă virtuozitatea lui Johannes Moser, dar impresia de efort și muncă prea puțin răsplătită a transpirat din tot acest moment muzical. Petrenko a punctat eficient cu acompaniamentul și finalul mai animat al Simfoniei concertante a avut panașul necesar pentru o reacție caldă și din partea publicului.
Inițial am crezut că e vorba de o eroare în program, pentru că Simfonia nr. 5 de Ceaikovski mai fusese cântată la Festivalul de anul acesta, ba chiar de către celălalt Petrenko, Kirill, la conducerea lui Berliner Philharmoniker. Sincer să fiu, am fost convins că va începe o altă simfonie de Ceaikovski, dar când am realizat că e tot a cincea, comparațiile cu berlinezii au devenit nu doar inevitabile, ci și o temă de interes, pentru că interpretarea lui Kirill Petrenko a stârnit câteva controverse acum două săptămâni.
Vasily Petrenko a ales o abordare foarte clasică a partiturii, închegată și unitară, fără să urmărească efecte orchestrale umitoare, pentru că nici nu ar fi putut obține de la orchestra din Oslo aceleași rezultate ca ale celor din Berlin. Dar norvegienii au cântat cu o disciplină uimitoare, mizând totul pe coeziune. Solourile au fost excelente chiar dacă instrumentiștii de la Berliner Philharmoniker au obținut niște culori mai frumoase. A fost o simfonie compactă, fără complicații, directă, dar parcă am simțit lipsa unui rubato nu doar posibil ci poate chiar necesar în prima parte, tocmai pentru a alunga monotonia. În ansamblu interpretarea a fost eficace, producând entuziasm în publicul care a aplaudat în picioare, obținând și două encore cu care Vasily Petrenko i-a făcut uitați pe Kirill Petrenko și pe Berliner Philharmoniker. Dar va rămâne și el memorabil? Cu Strauss, sigur, cu Ceaikovski rămâne ca timpul să demonstreze.
Alexandru Pătrașcu, critic
Artcol preluat cu acordul și prin bunăvoința autorului de pe blogul acestuia, https://despreopera.com/2019/09/15/stagiunea-lui-vasily-petrenko-de-la-enescu-2019/
