Muzica de pe la colţurile Franţei

Pentru cel puţin generaţia părinţilor şi a bunicilor noştri, Franţa a fost sinonima muzicii. Unui anumit tip de muzică: musette, în toate formele ei, de la jazz-blues la cea tradiţională ori cea care împrumuta nuanţele valsului german, dar clar, musette. Pentru călătorul animat de muzică, ce şi-ar dori să mai audă musette ca odinioară, pe străzile Parisului, ori prin colţurile, ori întâlnirile săteşti, musette rămâne astăzi aproape de negăsit. O mai promovează muzicologii ori pasionaţii în emisiuni duminicale, seara, anumite radiouri, însă în rest, musette pare să se fi stins odată cu marii muzicieni care au ridicat-o din violenţa şi mizeriile suburbiilor Parisiului secolului XIX.

Musette este expresia poate cea mai prezentă a « bonviveurismului »  unui secol apus. Colorată, bogată, cantabilă cuprinde în sufletul său o istorie multiseculară, nobilă, educată şi apoi coborâtă în pieţe să adune tot sufletul unei Europe care voia să trăiască, să râdă, să danseze, dar care în egală măsură  se războia, ucidea, demola o civilizaţie sperând că va crea una nouă mai bună.

Musette nu s-a născut în bordelurile pariziene, cum ar fi unii tentaţi a crede. Musette a făcut întâi turul de onoare al saloanelor nobilimii franceze şi europene în secolul XVI, pendulând între dansul de salon şi audiţia veselă. Iniţial,  « le petit chalumeau », un fluier « înobilat » şi îmbunătăţit, care avea să se răspândească şi în Germania avea să o legene prin saloanele cu ştaif. Acest « petit chalumeau » nu este altul decât predecesorul clarinetului care avea să apară mai târziu, în baroc.

Modificările de constructie pe care familia Hotteterre le-a adus instrumentului, adăgându-i  încă şase semitonuri , în paralel cu evoluţia  şi rafinarea construcţiei burdufului ataşat instrumentelor muzicale şi care asigura basul, au făcut ca musette să îşi capete policromia, putând acoperi sonor o octavă şi jumătate de la sunetul Fa până la intermediarul Do, în timp ce basul cu burduf   putea susţine note continue în do, re şi sol.

Gonită din lumea bună, va cuceri Parisul însă plecând din cartierele rău famate, din bordelurile mizere în care îşi făceau veacul şi muzicieni, ca mai apoi să cucerească toată Franţa şi să fie nelipsită de la întâlnirile săteşti duminicale.

Ca o notă de culoare, adăugăm aici o filă din jurnalul unui  călător al epocii care poposind la Paris,  se uimeşte: “Unde altundeva decât la Paris poţi vedea un muzician care acum cântă şi în secunda următoare e cu cuţitul la gâtul tău sau al vreunui italian care îndrăzneşte să se ţină tare că acordeonul său e mai potrivit pentru muzică decât basul francezului? Şi unde altundeva mai poţi vedea o femeie să cânte la un instrument cu burduf, ceva atât de vulgar şi totuşi, ceva atât de incintant!”.

Musette pare să nu fi avut totuşi o viaţă prea lungă în inimile noastre, ale oamenilor. În urmă cu cinci ani, presa de specialitate şi nu numai, anunţa cu litere de-o şchioapă: „A murit regele acordeonului”, „Ultimul muzician din epoca de aur a musette a intrat în tăcere”. Se refereau la Andre Verchuren, un evreu născut în Belgia, supravieţuitor al Holocaustului, care a trăit mai mereu în inima muzicală a Franţei, lângă Paris. Cu el, spuneau cronicarii, se stingea poate definitiv epoca unui mare stil muzical, care a animat Europa vreme de mai multe secole.  Să dedicăm câteva minute nu atât unui cântec anume, cum poate v-am obişnuit, ci unui stil, de astădată.

Un contemporan şi concetăţean al lui Verchuron, Jo Privat a făcut şi el carieră în acest gen muzical. Aplecat mai mult asupra stilului musette cu influenţe django (gipsy), a cântat o bună perioadă alături de Django Reinhard, Fraţii Ferret, Didier Roussin. A compus peste 500 de lucrări muzicale dedicate acestui stil. S-a stins în 1996. Îl vedem mai jos, la o repetiţie cu un bun amic, lângă – evident, cum altfel ? – un păhărel de tărie. Să urmărim, aşadar, cu voia dumneavoastră o musette django :

N-am putea să trecem mai departe şi să încheiem fără a-i menţiona cel puţin pe înaintaşii acestor doi mari ai genului, înaintaşi care au făcut istorie în cluburile pariziene şi înainte şi în timpul războiului: Tony Murena, Emile Vacher, Charles Peguri.

Dacă ar fi să urmărim parfumul cochetei musette,  îndrăznim a zice că o regăsim şi azi în piesele lui Richard Galliano, cel puţin. Reinterpretată, remodelată poate, dar la fel de romantică, de plină de viaţă şi nostalgii cum o ştim din anii ei de glorie, dar mai rafinată poate pe tonuri jazz

 

Lacrima Andreica

Senior editor şi corespondent în Germania al Radio Domeldo – ascultă cu inima

FacebookTwitterGoogle+WhatsAppLinkedInPartajează

Comentarii

Acest website conține cookie-uri. Utilizând acest site, vă dați acordul pentru folosirea cookie-urilor. mai mult

Ce înseamnă cookie?

Închide