Prima amintire pe care o am vis-a-vis de Maestrul Sbârcea este acea zi februarie, în urmă cu mulți ani, în care l-am vizitat acasă, în vederea unei opinii referitoare la aptitudinile mele dirijorale, deoarece cochetam cu ideea inițierii în acest domeniu al muzicii.
Țin minte că prima impresie a fost frapantă, într-un mod cât de frumos se poate, deoarece nu mai cunoscusem o persoană astfel de… „monumentală”, care să exprime atâta muzicalitate și să aibă o experiență atât de vastă. Mă gândeam atunci că eu efectiv nu voi ajunge niciodată la acel nivel. Prima întrebare pe care mi-a pus-o a fost „Câte simfonii a scris Beethoven? Dar Haydn?”. După ce am răspuns, m-a întrebat care este simfonia mea de Beethoven preferată, după care a spus „Acum dirijeaz-o!”. Eu, puțin nedumerit am întrebat „Cum… acum, aici?”. Maestrul, zâmbind, a răspuns „Da! Eu voi fi orchestra și voi cânta așa cum dirijezi”. După ce am terminat de dirijat expoziția, Maestrul a spus că „ai mâini de dirijor”, urmând ca din acel moment să-mi ghideze pașii în acest drum al dirijatului.
Relația pe care am avut-o cu Maestrul Petre Sbârcea a fost mult mai mult decât una profesională, deoarece legătura noastră a ținut și în afara orelor de dirijat și de orchestră de la Academia de Muzică: de multe ori l-am asistat la repetițiile pe care le-a avut în țară, inclusiv după terminarea licenței. Nu voi uita niciodată toate amintirile și poveștile din experiența dumnealui, mai ales cele alături de Celibidache, pe care le povestea cu atâta drag și nostalgie. De asemenea, deși după studiile de licență am studiat în alte centre muzicale, cu alți dirijori, reveneam deseori la Mestru pentru o verificare și corectare a eventualelor greșeli. Un lucru remarcabil despre Maestru este cât de mult își ajuta studenții și discipolii, recomandându-i diverselor instituții din țară. A fost mai mult decât un mentor, pentru toți studenții dumnealui. Deseori, după câte un concert spunea „Domnule, a fost foarte frumos, mi-a plăcut grozav! Dar acolo unde e [cânta], ai făcut așa un gest [exemplifica], dar corect e așa [exemplifica din nou]. În rest, grozav! Te felicit!”
Maestrul a marcat întreaga evoluție dirijorală, a fost alături de mine, în fiecare moment important de la început, până în ultima clipă. Cu toate că era bolnav, în așa fel s-au aranjat lucrurile încât a putut participa la susținerea doctoratului meu în dirijat, care i se datorează în mare parte. Din fericire, cu o săptămână înainte de a trece la cele veșnice, am reușit să-l vizitez și să stăm să povestim în liniște despre toate cele.
Maestre, oriunde sunteți, vă mulțumesc din suflet pentru toată îndrumarea, grija și sprijinul!
Cu multă recunoștință și dor,
Vlad Eniu
