Nu mergi la operă. Şi nu asculţi muzică de operă, Ba închizi cu năduf radioul sau televizorul dacă dai de operă! Pur şi simplu, spui, nu-mi place! Nu-ţi place ceva pentru care alţi semeni de-ai noştri, împătimiţi de aceeaşi muzică de operă care ţie nu-ţi place, sunt în stare să dea averi pentru a nu pierd un spectacol. Iată: pentru un bilet, un singur bilet la un spectacol aşteptat cu ardoare, La Traviata, de la Salzburg (2005), cu Anna Netrebko şi Rolando Villazón, un împătimit din acesta scria pe un forum că oferă, dintr-un foc, un sejur de 2 săptămâni în Caraibe, pe un vas de croazieră, la super-class.
Pentru un bilet!
Şi atunci, stai şi te întrebi: ce ar el, că iubeşte la nebunie opera şi ce n-am eu care mă calcă pe nervi?! De gândit. Până atunci, o incursiune în belcanto. Există o neştiută curgere a vieţii oamenilor pe care Providenţa o deapănă încet-încet, în timpul etern, fără a lăsa niciodată rest… Aşa se face că uneori, dar numai post factum, ni se-ngăduie a înţelege de ce sorocul devine piatră de bornă: cu el se încheie sau începe ceva. Aşa a fost şi va fi mereu. Iată: la trei luni de la stingerea lui Mozart, geniu care a arătat şi mai arată lumii că muzica este un teritoriu ontologic fără de care nu se poate scrie istoria omului, la trei luni aşadar, ştafeta aceasta a sorocului se opreşte locului, spre a-şi trage răsuflarea şi a da bineţe noului sosit. Unui alt geniu, următorul adică, în lucrarea neobosită a Providenţei. Numele lui: Gioachino Rossini. De la el lumea va afla că speranţa nu-i pierdută şi că s-a născut o minune, care va trebui crescută şi ocrotită. Numele ei: belcanto.
Doar două săptămâni mai rămăseseră până la premiera Cenuşăresei. Rossini, cu toate că nu avea decât 25 de ani, era de acum un superstar. Nu era nimeni ca el nici la Napoli, nici la Veneţia, nici la Roma. Toată protipendada se topea după muzica lui: era atât de talentat, încât lumea fu în stare să-i treacă cu vederea reprezentaţiile fără succes. Căci au fost şi din acestea!, dar totul fu uitat: în faţa avalanşei de opere ce parcă dintr-o maşină se rostogolesc spre public şi nu din harul binecuvântat al unui singur om! În faţa avalanşei acesteia căzu tot!: îndoială, judecată rece, spirit critic. Tot! S-a născut o stea. Se numea Gioachino Rossini.
Aşadar, belcanto. Două binecuvântate cuvinte ce aveau, cu timpul – se mai întâmplă şi astăzi – să se unească într-unul. Ba chiar, în italiană, să dea şi belcantismo, substantiv ce primeşte o veritabilă onorificenţă, pentru că el, doar el, sugerează şi construieşte mental epoca. Epoca de istorie în care a fost rege. De-ar fi să dăm o definiţie, ştiind că belcanto-ul este un termen pur italian, spunem atunci că e o floare rară, admirată şi astăzi: e o tehnică de mare virtuozitate a cântului vocal, eliberat de chingile în care fu întemniţat secole la rând . Trecerea lină, omogenă de la notele grave la cele acute, un impecabil legato, agilitatea în ornamentare, în frazare şi în controlul respiraţiei, folosirea fără cusur a vibrato-ului, o dicţie deschisă şi limpede şi, nu în ultimul rând, un timbru excepţional al vocii. Aceasta din urmă este, după părerea mea, hotărâtor, el fiind un dar natural ce nu poate fi dobândit prin muncă şi meşteşug. Îţi este dat sau nu de Cel de Sus.
Soseşte Bellini. Năuciți de ce credeau că se poate întâmpla, ei, criticii, dar publicul mai ales, sunt nevoiţi a se înclina cu dulce o reverenţă în faţa noului star: mai tânăr, mai stilat, mai cosmopolit. Doamne, muzica lui! Nu mai auziseră demult o asemenea melodicitate, căci, scria un editor, melodia belliniană reprezintă ultima înflorire a tradiţiei de belcanto, unde virtuozismul dobândeşte o încărcătură autentic romantică, înţeleasă ca o genuină transfigurare lirică. Hm… Frumos spus şi perfect adevărat!
Dar, iată vine din urmă Donizetti! Domenico Gaetano Donizetti s-a născut la Bergamo şi a murit la Bergamo. A trăit doar 51 de ani. Cel de Sus a hotărât ca în umila familie Donizetti să se nască băiatul acesta, Domenico. Îi uimea pe toţi şi nimeni nu rămânea impasibil, cu vocea, mai întâi. Vocea era importantissimă, căci dacă nu împlinea – cu ea – rigorile tabulei şcolii, nu mai avea acces la cursurile gratuite. Între paranteze fie spus, şcoala accea deveni mai târziu L’ Istituto superiore di Studi Musicali Gaetano Donizetti. Dar, în scurt timp, recordurile vremii în materie de compoziţie fură bătute de Donizetti. Contemporan cu Rossini, îşi găsi drumul propriu, iar astăzi cuvinte nerostite pentru sintagma extaz muzical, se adaugă acestuia, pentru oricine ascultă Lucia de Lammermoor, Elixirul dragostei, Don Pasquale sau Fiica Regimentului.
Îmi fuge gândul acum la Bernard Shaw. Celebrul scriitor n-a fost din păcate şi un meloman pe măsură. N-a înţeles muzica şi a fost caustic, clonţos ar spune românii, cu muzica de operă. Opera, spunea el, e povestea de iubire dintre o soprană şi un tenor, la care un bariton se împotriveşte vajnic! Zâmbim. Cine gândeşte şi acum aşa, să rămână toată viaţa departe de operă. Dacă Bernard Shaw ar fi ascultat sextetul din Lucia di Lammermoor, n-ar mai fi spus asta şi ar fi rămas filosof! Dacă tăcea!
În ciuda modelor, a inovaţiilor regizorale mai ales, în muzica de operă, belcanto trăieşte. Şi va trăi atâta timp cât se va cânta Bellini, Donizetti şi Rossini. Nimeni nu va putea să oprească valul de belcanto care, precum un asteroid în drumul lui, se îndepărtează dar apoi se apropie iar de Terra. Lumea, atunci, constată – a câta oară – că scena e aceeaşi. Cu luminile ei, va continua să poarte emoţia, puternica emoţie a artei. E muzica, pentru care compozitori, regizori, cântăreţi, instrumentişti, ca şi mii, zeci de mii, milioane de melomani de pretutindeni, ar da orice din sufletele lor spre a o face să răsune din nou. Mereu şi mereu.
Emisiunea se redifuzează marți de la ora 20.
Sergiu Alex
