Cortina cade. Pare a fi cu totul sfărâmată, căci Atlasul care o susținea, de decenii, pianistul, instructorul, profesorul, maestrul, Ellis Marsalis, a hotărât să se plece unei nenorocite de somații a virusului ucigaș.
Un oraș întreg îl plânge, îl plânge o țară – America, îl plâng toți cei care, mulți la număr în lumea largă, trăiesc cu jazz-ul lângă pâinea cea de toate zilele. Orice istoric al muzicii acesteia, hotărât să-și îndrepte ochii și căutarea spre genul acesta binecuvântat, ajunge la un oraș brav în fața urgiilor naturii dar tot atât de brav, cu mai multă măsură chiar, în cultul și alintul jazz-ului pur, aici născut. Se numește New Orleans și nu poate fi nicicând ignorat. Dacă ar face-o, ar proceda ca un netrebnic de „istoric,” care ar ignora Egiptul antic, când ar scrie despre epocile străvechi ale omenirii… Aici, La New Orleans, că-i început de secol XX, că-i început de secol XXI, a rămas la fel de fierbinte plăcerea nebună de a cânta jazz. Și tot de aici cuvântul acesta – jazz (pronunțat djezz și nu djaezz, varianta franceză), a ieșit din rostirea orală și a intrat, semeț și merituos, în dicționarele lumii. Era anul de grație 1917, în lume mai era război, dar departe și neauzit acolo, și expansiva, fierbintea și vesela Original Dixieland Jazz Band cânta la New York Columbus Circle, în Manhattan. De aici plecă apoi în lume cuvântul jazz, legitimat de pecetea pusă pe certificatu-i de naștere, de Cetatea jazzistică a lumii – New Orleans. Și, la fel, orașul îl îmbrățișează cu dragoste pe Ellis Marsalis, fiu al orașului, născut la 14 noiembrie 1934. Elevul, studentul și profesorul de mai tâziu – a studiat muzica clasică la Loyola Univrsity, s-a dovedit a fi un aprig creator și promotor al muzicii de jazz, el cultivând cu predilecție un stil modern, un subtil avagard-style, cu tente ce întrezăresc, mereu, clasicul. Pentru el, nu atât albumele scoase de-a lungul deceniilor au fost cele mai importante, ci școala pentru alții. A fost un creator de școală și elevi de-ai lui sunt, acum, mari jazz-meni ai lumii, aici incluzîndu-i și pe cei patru dintre fiii lui, Wynton, Branford, Delfeayo și Jason. New Orleans Center for Creative Arts, instutuție de elită a orașului și statului, nu poate fi amintit în acest context fără a evoca imediat și numele celui mai de vază educator al lui, Ellis Marsalis. Orașul, recunoscător, i-a oferit, în anul 2018, locul de onoare, la Louisiana Music Hall of Fame.
Cei care pleacă lasă celor care rămân unul sau mai multe lucruri ce nu pot fi uitate. Nu sunt uitate de generațiile care i-au cunoscut: când și ele vor fi plecat, rămân istoricii, cei merituoși, a le reaminti toate celor cu care vor fi atunci contemporani. În cazul lui Ellie Marsalis, cel puțin trei lucruri nu pot fi uitate: spiritul eminamente creativ (improvizația de pian a lui poate fi oricând temă de curs/seminar a oricărui student sau instrumentist: este expresia cea mai elocventă a libertății artistului de jazz adevărat), volumul impresionant de energie cheltuit la ridicarea și viețuirea școlii Marsalis, și, nu în ultimul rând, exemplul său personal: fiii săi duc ilustra ștafetă cu fruntea sus. Prin urmare, cortina nu cade, cum începeam, întristat, aceste rânduri, și nu cade pentru că atâția și atâția discipoli ai lui Ellis, se-adună umăr lângă umăr, transformîndu-se acum, unul câte unul, în puternice coloane de susținere. A artei adevărate.
Sergiu Alex
