Muzica de actualitate: de la van Beethoven la van Buuren (consemnări după magia Untold Cluj-Napoca, 4-7 august 2016)

Garaz
În prezent, David Guetta, Calvin Harris, Scrillex (pe nume Sony John Moore) şi Armin van Buuren (deja mai slab în topuri) sunt ceea ce peste două sute de ani în urmă erau Joseph Haydn, Wolfgang Amadeus Mozart şi Ludwig van Beethoven. În comparaţie cu muzica celor patru călăreţi ai Apocalipsei electronice, una minimalistă, exclusiv dansantă şi într-un mod implicit comercială, truda celor trei clasici vienezi arată ca un banchet superopulent pe care mintea sedată şi anesteziată a iubitorilor de aerobică buureniană îl percepe ca pe ceva complicat, serios, inaccesibil, anacronic, plictisitor şi în orice caz indigest. Într-adevăr, involuţia este cât se poate de clară: de la orchestra simfonică mare şi o consistentă bibliotecă de genuri standardizate ‒ simfonie, cvartet, sonată, concert instrumental ş.a. ‒ la un joc de permutare a câtorva termeni care oricum nu prea înseamnă mare lucru ‒ minimal techno, minimal electro, progresiv minimal, electro minimal progresiv-trance-dance etc.; de la compozitorul-autor ca Beethoven ‒ pianist şi dirijor în egală măsură ‒ la un utilizator de echipamente electronice ‒ sampler, sequencer, drum machine, electronic keyboard, laptop; de la un act de performare concertantă de virtuozitate la mixarea în public a unor secvenţe melodice, cu o preocupare obsesivă pentru tunete şi canonadă ritmică, flăcări, artificii, lasere şi fumigene, proiecţii audio-vizuale, toate făcute prin efortul unei impresionant personal tehnic şi avându-l în prim-plan pe carismaticul DJ care, din păcate sau din fericire, nu cântă la nici un instrument, ci apasă şi învârte butoane şi clapete.

Dar de ce această deja obositoare şi enervantă comparaţie cu acelaşi van Beethoven ‒ inegalabila valoare a culturii muzicale europene? Din simplu motiv că din raţiuni pur statistice şi, evident, comerciale, sacrosanctul clasic este cel puţin egalat de stră-stră-strănepotul său van Buuren în materie de muzica maselor. Diferenţa de departajare constă într-o şmecherie: van Beethoven scrie muzică serioasă pentru maturi, pe când van Buuren mixează muzică pentru adolescenţi. De la muzician la tehnician. O muzică bio versus muzica E-urilor electronice minimaliste virtuale. Astfel, o consecinţă logică a celebrei şi monumentalei Simfonii a IX-a (van Beethoven) ‒ Oda bucuriei ‒ este We are Here to Make Some Noise (van Buuren) şi multe altele . Însă chiar şi stând pe umerii Titanului de la Bonn, tehnicianul de la Leiden nu reuşeşte nimic mai mult decât o hiperredundantă simulare sonoră a unor decolări eşuate. Imaginea potrivită este una a struţului ‒ o imensă galinacee nezburătoare, însă foarte bună la alergat. Din moment ce miza este pe operare şi nu pe inspiraţie, despre ce aripi ar putea fi vorba? Oricum, singurul procedeu artistic sau, mai precis, tehnic, depistabil ca atare şi deductibil din manipularea echipamentelor, scoaterea şi punerea pe urechi a căştilor, ridicarea şi fluturarea mânilor (una singură, ambele simultan sau pe rând), săriturile pe loc şi apelarea microfonizată a publicului pentru a face acelaşi lucru, este organizarea unei culminaţii. Fiecare piesă este construită fără nici o abatere după acelaşi model de acumulare (treptată) a înălţimii şi intensităţii sonore coroborată cu ‒ important, spectaculos şi eficient ‒ procedeul de fracţionare progresivă a duratelor, astfel încât efectul sfredelitor de alarmă antiaeriană se suprapune peste rafalele tot mai accelerate ale izbiturilor (prenatale) de percuţie care, previzibil, ambele erup în reluarea garnisită la greu cu multă-multă percuţie a aceleiaşi cvasimelodii (motiv, riff sau o simplă retimbralizare) recognoscibilă imediat. Atât. O formă distorsionată de cântec destinat dansului sau, la alegere, fâţâielii, ţopăielii sau altor forme de coregrafie primitivă, pardon, minimalistă.

Cultura masei de adolescenţi reclamă cu insistenţă satisfacerea singurei nevoi ‒ descărcarea coregrafică a unei supraproducţii hormonale ‒ şi dată fiind percepţia încă insuficient de bine diferenţiată ‒ cumularea la grămadă a cât mai mulţi şi mai puternici stimuli: şiruri vizuale şi auditive concomitente, lumină, culori, explozii, stroboscoape şi din nou, lasere, lasere, lasere.

 

Până la urmă ce ar avea, totuşi, în comun van Beethoven cu van Buuren? Evident, provenienţa olandeză, numele primului însemnând (din) sfeclă, pe când al celuilalt pur şi simplu din Buren. Şi din nou, cam atât. Deşi, cum de nu s-a dumirit tehnicianul van Buuren să-şi relanseze cariera tot mai ofilită mixând melodii şi chiar mostre orchestrale din muzica celebrului său compatriot van Beethoven? Ar fi ca o îmbinare a utilului cu plăcutul şi a educaţiei cu agrementul, chiar dacă până la urmă va fi vorba despre o mezalianţă oricum imposibilă între îndemânarea destul de limitată a unui nemuzician muritor şi genialitatea unuia dintre cei mai mari creatori ai culturii umane.

 

Oleg GARAZ

 

FacebookTwitterGoogle+WhatsAppLinkedInPartajează

Comentarii

Acest website conține cookie-uri. Utilizând acest site, vă dați acordul pentru folosirea cookie-urilor. mai mult

Ce înseamnă cookie?

Închide