Suntem în februarie 2021. Click pe site-ul lui, la Tour dates, și ce văd: din mai 2021, va fi într-un nou turneu care începe la Siegen, în Germania (19 mai), se întoarce în Anglia, pleacă apoi în Olanda, din nou Anglia și iar pleacă în Spania, Irlanda, Luxemburg, Italia, etc., până în 15 august, cu un ultim concert (din acest turneu, doar!), la Norwich, acasă, în Anglia. Ce mai citesc pe site: definitivează noul album Surrounded By Time (Împresurat de timp), programat să apară în 23 aprilie 2021. Despre cine vorbim? Despre un împătimit al muzicii, care n-are vârstă. Și nu va avea atâta timp cât Clepsidra îi spune încă să nu-și facă griji (în iunie va împlini 81 de ani!). E Tom Jones, Sir Tom Jones, deloc împresurat de timp! Aceeași uimire o aveam în fața lui fiind, la concertul de pe Cluj Arena, din 2019. Iată ce comentam atunci: TOM JONES. Un monstru sacru. Și nu pentru că regina i-a atins umerii cu sabia, oferindu-i ceea ce merita demult – titlul de Sir, ci pentru că unui monstru sacru îi recunoști din prima clipă darul: e distincția apariției. Așa s-a și întâmplat. La Cluj, BT Arena. Ce știu românii, azi, despre Tom Jones? Ei bine, doar unii din ultimele două generații știu câte ceva și nici ei foarte multe. Tinerii de acum – cu excepțiile regulei! – mai nimic. Cam atât: e un cântăreț englez care plăcea părinților noștri. Atât! Și atunci, de ce șase mii de melomani la Cluj Arena BT? I-a adus faima și numele de pe afiș. Cu o excepție: părinții de care vorbeam mai sus. Sala se animă încet-încet, de pe scenă vin sunete de chitară și ei, chitariștii, îmbrăcați ca la repetiții, sunt nonșalanți, doi au pălării șmechere, vesele oarecum, spoturile de lumini așteaptă izvor electric să ne arate ce pot, un băiat îndreaptă un burlan argintiu spre „cerul” scenei, din care începe să iasă „fum” de spectacol, bateristul s-a foit o vreme, dar acum bate in mezzo, așteptând, și el, semnalul de începere. Care semnal nu mai vine, căci, în semiobscuritatea scenei apare încet, calm și jovial, el, Tom Jones, care avea să încânte următoare aproape două ore. Prezentare, ceva, vreo regie?! Aș! Nu-i cazul! Tom Jones, în apauze, începe fără trompeți de întâmpinare. Simplu. Și formidabil de sigur. Curg, unul după altul, hiturile de altă dată, Green green grass of home, Delilah, I’ll never fall in love again, She’s a Lady, ș.a., dar și piese de pe albumele scoase în preajma anilor septuagenari. Sunt albume concepute și cântate altfel, de mare preț: Praise & Blame, Spirit In The Room, Long Lost Suitcase. Evident, Tom nu mai dorește a fi, acum, la 79 de ani, ceea ce a fost: sex simbolul vocalistului de altă dată – anii ‘60, 70 sau 80. Îl simt, nu îmbătrânit, nici vorbă îmbătrânit, îl simt însă metamorfozat, altfel de cum îl cunoșteam din clipuri și concerte, altfel de cum îl prezentam la radio. Acum e supermatur. Ponderat, calm, spiritualizat. Singurele sincope ce ies din tipar, necesare la un asemenea public, sincope aflate în proximitatea extazului muzical, au fost cele câteva Oh, yeehhh!!! Muzica lui curge ca un fluviu de pe a cărui maluri cei cinci instrumentiști (trei chitariști, bateristul și clapistul), arată direcția, ajutând, substanțial vocea, creând sound-ul. Un sound formidabil. Cei cinci muzicieni ai lui Tom Jones au făcut un spectacol la aceeași înălțime artistică precum însuși starul. Tom Jones, se vedea, îi adoră și-i respectă. La vârsta lui, și-a adunat întreaga energie ca s-o reverse, total, vocii: caldă, puternică, penetrantă. Unică. O tentă a ultimului deceniu este cea spirituală, căci Tom Jones atacă adesea, a făcut-o și acum, la concert, piese de gospel, scrise special pentru el. Un gospel făcut de un cântăreț alb este inimaginabil de greu. Nu și pentru Tom Jones. Doamne, ce măreție-n vocea aceasta mi-a fost dat să simt și s-ascult! Și, iată, așa am asistat la un spectacol unic pe care ar trebui să regretați dacă l-ați pierdut. Un concert unic, cu un cântăreț unic. La final, în loc de bun rămas, Tom, cu mâinile larg deschise, rosti God bless you all. Primid grația rugăciunii, o sală de șase mii de oameni se înclină și aplaudă prelung.
Piesa de mai sus e un strigăt al lui Johnny Cash: Pe-un drum periculos, ajuns-am unde sunt/ Cu inimă grea și-o pălărie strânsă-n mână/ Un prost atât de prost, Dumnezeu nu știe un păcătos mai abitir/ Îl caut pe Isus acum, sperând să înțeleagă/ I had a woman once… / My dreams and plans were all scattered in the wind…/ If I give my soul, will he cleanse these clothes I’m wearin’?/…. Un text greu, dostoievskian, cu o muzicalitate abătută, aleasă anume de Tom, pentru că exprimă profundele adevăruri ale vieții…
Dar, în ciuda furtunilor, rămâne un uimitor creator, dacă nu chiar un optimist, un om mereu vertical, un om pentru care muzica este un miraculos izvor dătător de viață și faptul însuși de a cânta se dovedește a fi un timp trăit înzecit… De aceea, cântând mereu – iar cântul îi este o benefică respirație – Tom Jones a ajuns să renască, să nu mai fie starul de altădată, al părinților noștri, ci un star al tinerilor de acum. Și iată cum. Face turnee superlungi, (cum oare rezistă?) unde vin și ei, tinerii. Pentru că-l iubesc, văzându-l și ascultând ce face – și mai ales cum face, la televizor. Și, în fiecare săptămână, este jurat al unei emisiuni teribil de urmărite în Anglia: The Voice. Unde ce face? Pe juratul și dă niște note? Nuuuuu! De nenumărate ori, cântă! I se cere să cânte, de public, de ceilalți jurați, de concurenți chiar. Concursul, în acest fel, cade pe locul doi, iar juratul nostru, Tom Jones, la care se adaugă o voce excepțională pe care mulți o vor descoperi abia acum – Jennifer Hudson, fac spectacol. Ce vedeți mai jos vă va face să vă ridicați în picioare!
Cine a fost Lonnie Donegan, tatăl unui excelent concurent, Peter se numește, și pe care Tom Jones, juratul fără stare (căci ar vrea să cânte!) nu l-a văzut, ci ascultat doar, căci concursul, conform regulamentului, este pe blind? Lonnie a fost un adulat solist, cu piese în UK Chart, dar și un respectat compozitor al vremii. A influențat major scena muzicală britanică în anii ‘60, inclusiv cariera tânărului Tom Jones, cu care a colaborat atunci. Surpriza e totală, iată, ne convingem:
E pandemie și Tom nu se lasă! Lumea de acasă îi cere să cânte. Nimic mai natural:
Pentru o generație, Tom Jones a fost un idol, pentru următoarea cineva care a fost cândva, dar acum același Tom Jones renaște… Generația de azi, iată, îl consideră, și ea, idolul ei. Așa ceva nu s-a mai întâmplat. Dacă el, la Cluj Arena, a binecuvântat publicul, atunci și noi, acum, cred că putem spune: God bless you, Tom Jones!
Sergiu Alex
