PIANOFORTE, cu Cristian Ivaneș, emisiunea ta de muzică clasică, în fiecare miercuri de la ora 20, online la Radio Domeldo Live!
Probabil cele mai faimoase piese clasice au fost și au rămas Anotimpurile lui Antonio Vivaldi…
Dragostea şi ataşamentul pentru sunetul frumos au fost pentru venețianul Antonio Vivaldi o moştenire de familie, primele lecţii de vioară luându-le de la tatăl său. A fost elevul cunoscutului maestru al capelei ducale din Veneţia, Giovanni Legrenzi. Apreciat ca unul dintre cei mai mari artişti ai viorii din timpul său, Vivaldi a fost cunoscut şi din postura de compozitor. Fiind preot (i se mai spunea și il prete rosso – preotul roșu, din cauza culorii părului său), nu a reuşit să aibă o activitate concertistică de proporţii. Printre compoziţiile sale se numără câteva sute de concerte pentru vioară, numeroase concerte şi simfonii, sonate, compoziţii de muzică sacră, oratorii, cantate, arii, opere. Dintre toate creaţiile sale, cea mai cunoscută rămâne Anotimpurile, fiind o primă încercare de programatism în muzica simfonică.
Deşi unele zvonuri care circulau în acea perioadă îl incriminau că ar fi renunţat la slujire pentru a se dedica complet muzicii, se pare că preotul roşu nu a mai putut să slujească din cauza bolii sale pe care o moştenise din copilărie. Unii dintre superiorii bisericii, încrezători în acest zvon şi insuficient informaţi, au luat chiar o atitudine negativă, căutând de mai multe ori să-l mazilească. Drept consecinţă, în toamna anului 1737, pe când Vivaldi urmărea punerea în scenă la Ferrara a uneia dintre operele sale, nunţiul papal, S. E. Rufo, i-a interzis accesul în citadelă, pe motivul că renunţase la preoţie şi nu mai avea voie să slujească. Vivaldi s-a plâns protectorului său, marchizului Guido Bentivoglio, într-o scrisoare prin care îşi argumentează indignarea: „Sunt douăzeci şi cinci de ani de când nu mai slujesc la altar şi nici nu voi mai sluji, nu fiindcă mi s-ar fi interzis, cum eminenţa dumneavoastră se poate informa, ci din propria hotărâre, din cauza unei suferinţe care, de când m-am născut, îmi îngreunează respiraţia. De îndată ce am fost făcut preot, am oficiat timp de un an sau ceva mai mult; apoi am încetat din pricină că această suferinţă m-a silit în trei rânduri să părăsesc altarul fără să fi terminat slujba. Aceasta este cauza pentru care nu slujesc la altar. Am fost în trei sezoane de carnaval la Roma, pentru operă, după cum ştie excelenţa voastră, şi nu am slujit niciodată; am cântat în teatru cu vioara şi se ştie că însăşi Sfinţia Sa a voit să mă asculte şi cât de mult mi-a mulţumit. Am fost chemat la Viena şi nici acolo n-am slujit vreodată. La Mantova am fost de trei ori în serviciul prinţului de Darmstadt şi de asemenea n-am oficiat“, mărturisea artistul care rămăsese pentru veneţieni „preotul roşu“.
În ciuda sănătății precare, a început să călătorească din ce în ce mai mult ca virtuoz și compozitor la Roma, în 1722 și 1724, unde a cântat în fața Papei; probabil la Dresda și la Darmstadt; cu siguranță la Amsterdam, unde a fost publicată cea mai importantă parte a creației sale; la Florența, Praga și la Viena, unde a murit, uitat de prieteni și rude. La Ospedale della Pietà a instruit și dirijat orchestra de fete (devenită celebră în întreaga Europă) și a compus intens pentru concertele publice pe care așezământul le oferea duminica.
Acestor ocupații, deja solicitante pentru un om care se plângea fără încetare de sănătatea sa șubredă, din 1713 li s-a adăugat o debordantă activitate de impresar și de compozitor de opere, domenii în care a căpătat o autoritate suficient de mare pentru a provoca rivalități enorme, concretizate chiar într-un pamflet redactat de Benedetto Marcello (Il Teatro alla moda, 1720). Se pare că de-a lungul întregii vieți, Vivaldi a fost considerat ca un artist aflat în afara normelor, extravagant de bună voie, chiar scandalos (dușmanii lui aveau cum să răspândească bârfe, mai ales în legătură cu atracția lui afișată față de bani și de fast sau cu iubirile lui reale sau presupuse, printre altele față de o mezzo-soprană pe nume Anna Girò, fiică a unui peruchier francez numit Giraud și pentru care a scris un mare număr de pagini vocale; după ce s-au cunoscut, Anna Girò a fost primadonă în aproape toate operele lui Vivaldi).
Consacrarea în toate genurile muzicale avea să-i confere compozitorului o glorie internațională incontestabilă fără precedent în istoria muzicii. Mulți călători care treceau prin Veneția căutau să-l vadă și să-l asculte pe “preotul roșu”, inclusiv regele Friedrich al IV-lea al Danemarcei. Există numeroase și prețioase mărturii asupra ceea ce reprezenta viața muzicală venețiana și asupra efectului electrizant al interpretării și creațiilor lui Vivaldi.
Importanța creației lui instrumentale, simbolizată ideal de seria celor patru concerte inspirate de cele patru anotimpuri, vine din autoritatea cu care el a știut să respingă structura de concerto grosso, pentru a impune foarte repede forma mai scurtă a concertului cu solist în doar trei mișcări simetrice (repede-lent-repede). Solist el însuși, Vivaldi practica cu mare naturalețe această formă concertantă, atunci când sonata, simfonia sau cvartetul erau, de asemenea, pe punctul de a-și face apariția. Vivaldi este unanim considerat a fi compozitorul care a dat cea mai mare strălucire genului numit concerto, în perioada barocului. Concertul baroc de tip vivaldian va cunoaște o dezvoltare fără precedent si se va extinde cu repeziciune și în restul Europei, prin creațiile unor compozitori ca Jean-Philippe Rameau (Franța), G.Ph.Telemann, G.Fr. Händel și J.S.Bach (Germania).
Le quattro stagioni (Cele patru anotimpuri) din 1723 sunt cea mai faimoasă lucrare a sa. Dar Vivaldi a scris peste 500 de alte concerte. Aproximativ 350 dintre acestea sunt pentru instrument solo și corzi, dintre care 230 sunt pentru vioară, celelalte fiind pentru fagot, violoncel, oboi, flaut, violă, lăută sau mandolină. Aproximativ patruzeci de concerte sunt pentru două instrumente și corzi, iar aproximativ treizeci sunt pentru trei sau mai multe instrumente și corzi. Pe lângă aproximativ 46 de opere, Vivaldi a compus un corp mare de muzică corală sacră, cum ar fi Magnificat. Alte lucrări includ sinfonii, aproximativ 90 de sonate și multă muzică de cameră. A propos de cele patru Anotimpuri…Vivaldi a manifest la început unele îndoieli asupra capacităţii muzicii de a exprima într-un mod clar complexul gândirii şi sentimentelor omeneşti, îndoieli pe care le aveau şi alţi muzicieni şi care s-au prelungit până târziu la compozitorii romantici. Vivaldi voia să-i ajute pe ascultători să înţeleagă muzica însăşi, să faciliteze transformarea percepţiei auditive într-o imagine complexă, adăugând fiecărui tablou o imagine literară. Imitând în scurte pasaje sunetele variate ale naturii (fie murmurul izvorului sau şuieratul vântului, fie ciripitul păsărilor), Anotimpurile lui Vivaldi nu reproduc decât ceea ce este esenţial. Prin magnifica sa operă, marele compozitor a căutat să reprezinte simbolic vârstele omului şi relaţia lui cu Dumnezeirea.
A murit în 1741 ca urmare a unei îmbolnăviri subite (toată viața a fost extrem de bolnăvicios) și a fost înmormântat în cimitirul din dreptul Porții Carintiei (Kärtnertor) din Viena, pe locul în care se află în prezent clădirea centrală a Universității Tehnice din Viena.
Noi vom asculta astăzi de la ora 20 (Radio Domeldo Live) una din cele mai bune variante ale Anotimpurilor, înregistrată live în decembrie 1982 la Huberman Festival din Tel Aviv în Israel, cu o pleiadă de monștri sacri, dacă vreți: Isaac Stern, Pinchas Zukerman, Shlomo Mintz și Itzhak Perlman, cu Zubin Mehta dirijând Israel Philharmonic Orchestra.
Emisiunea se redifuzează joi de la 10 și vineri de la 12 la prânz.
Cristian Ivaneș
