Joi, 13 februarie 2020
Gaetano Donizetti: Elixirul dragostei
Pe un libret de Felice Romani
Operă în două acte
Adina: Kolcsár Katalin
Nemorino: Bardon Tony
Belcore: Sándor Csaba
Dulcamara: Cristian Hodrea
Giannetta: Antal Lívia
Notar: Veress László
Ginepra: Viorica Bogoi
Martino: Tóth Márton
Scenografie: Székely László
Costume: Pilinyi Márta
Coregraf: Adrian Muresan
Maestru de cor: Kulcsár Szabolcs
Concert-maestru: Barabás Sándor, Ferenczi Endre
Corepetitor: Horváth Zoltán
Sufleur: Kostyák Júlia
Regia tehnică: Szabó Vincze Beáta
Asistent regie: Gombár Annamária
Asistent coregraf: Cîmpean Rareş Arcadie
Dirijor: Jankó Zsolt
Regizor: Kürthy András
Un iubitor de operă care perticipă pentru prima dată la un spectacol al Operei Maghiare din Cluj va avea cel puțin trei uriașe surprize: una, soliștii sunt realmente incredibil de buni, a doua, corul este absolut admirabil și a treia, orchestra Operei Maghiare sună ca o excelentă orchestră occidentală. De fapt, ieri seară la Elirul dragostei, primul lucru care m-a frapat, după nici 30 de secunde, este felul în care suna orchestra. Am audiat multe orchestre la viața mea. Ieri mi se părea că stau într-o sală de concerte prestigioasă și ascult primele acorduri ale unei orchstre faimoase ce cânta, așa cum s-a dovedit apoi, nu doar perfect, fără greșeală, dar cu stil, rafinat, cu măiestrie. Asta în România este foarte rar, iar în cazul de față nu este doar meritul dirijorului Jankó Zsolt, ci mai ales al instrumentiștilor, care, mulți dintre ei, pot fi soliști fără nicio reținere.
Aceasta nu se vrea o cronică, așa cum vă avertizez de fiecare dată după spectacole, ci doar câteva observații și concluzii ale unui iubitor de operă. Ieri seară am văzut și ascultat o Adina (Kolcsár Katalin) fără cusur, cu un timbru de soprană minunat, și un Nemorino (Bardon Tony) foarte convingător, perfect intrat în rol, cu o voce matură și impecabil calibrată. Belcore a fost baritonul Sándor Csaba, simțind perfect rolul și impresionând prin calitățile vocale remarcabile. Impostorul Dulcamara l-a avut ca protagonist pe Cristian Hodrea, invitat, care face acest rol deseori la Opera Națională Română exact ca ieri seară, cu dezinvoltură și clasă.
Este adevărat că, spre deosebire de Elixirul montat la Opera Națională Română din Cluj, versiunea regizorului Kürthy András este mai statică și mult mai puțin exuberantă. Dincolo de asta, am remarcat prezența multor elevi de la liceele maghiare din Cluj, care, bănuiesc, sunt aduși și expuși genului liric, în speranța că se va prinde ceva de ei. Și de unii chiar se va prinde, ei fiind publicul Operei Maghiare de mâine. Dar nu doar ei. La fel ca Teatrul Maghiar din Cluj, Opera Maghiară oferă de mulți ani și traducere în limba română. Desigur, este loc și de mai bine, de pildă la capitolul organizare – ieri nu exista program de sală, deși este banal să fotocopiezi unul pentru fiecare bilet vândut sau invitație dată.
Una peste alta, Opera Maghiară din Cluj este o prezență foarte puternică în peisajul cultural național și european, și nu de azi de ieri – dovadă lungile turnee în vest încă din anii ’70…dar despre asta într-un articol viitor.
Cristian Ivaneș
Foto/video: Radio Domeldo – ascultă cu inima
