Enescu 2019: Cum a fost și ce va urma?

Alexandru Pătrașcu, critic

Enescu 2019 s-a încheiat. Nu subscriu la tristețea revenirii la cenușiul cotidian după risipirea „magiei”. Au fost multe concerte, unele dintre ele fantastice, majoritatea foarte bune, puține slabe. La Ateneul Român am văzut în ultimii doi ani concerte care stau foarte bine lângă seria „Mari orchestre”, în primul rând cele ale lui Christian Badea plus stagiunea centenară orchestrată de el, care i-a inclus și pe Mischa Maisky, Christian Zacharias, Elisabeth Leonskaya, Dana Ciocârlie, Andrei Ioniță sau Daniel Ciobanu. Viitorul nu este negru, dar este neliniștitor, cu loc de speranță. Multă speranță.

În următorii doi ani vom asista la un război pentru succesiunea la conducerea Festivalului Enescu. Ca să înțelegeți miza acestui conflict, dincolo de un simplu buget comparabil cu cel al unui teatru de operă din provincie, însă fără egal în ceea ce privește influența și puterea din cultura românească, trebuie să înțelegeți mai întâi unde am ajuns astăzi, la mai bine de 60 de ani distanță de primul Festival Enescu.

A fost cel mai interesant festival de până acum. Motivele: o organizare și un program artistic din ce în ce mai aproape de nivelul de excelență al marilor festivaluri europene.

Organizare cu bune și cu rele


Festivalul a renunțat la controlul strict asupra informației, grupul de muzicologi-scribi condus de Cristina Sârbu s-a mutat în online, unde a rămas și mai anonim, iar noua firmă de PR a fost mai discretă. Astfel, a dispărut ziarul festivalului, pe care nu-l mai citea nimeni în 2017, înlocuit de programe de concert frumoase, dar mai ales utile. Libretele tipărite ale operelor au fost o idee excelentă, o alternativă bună la titrarea pe ecrane. În schimb, website-ul festivalului a rămas la fel de greoi în a comunica eficace programul concertelor și, în general, n-a separat bine informația de utilitate imediată de cea editorială.

Adevărul a acoperit cel mai substanțial marele eveniment, dar fiecare site media a încercat să-și resusciteze secția de cultură prin prezentări, interviuri și cronici de concert, Liternet și Europa Liberă având cele mai consistente rubrici dedicate. Și, bineînțeles, cu voia dumneavoastră, ultimul pe listă, blogul Despre Opera, care a avut o audiență foarte bună, cu peste 33.000 de vizualizări din doar 24 de articole publicate, la care se adugă încă vreo 10.000 de vizualizări ale materialelor publicate de mine pe site-ul Adevărul.

Decizia de a licenția transmisiunile video la televiziunea Bisericii Ortodoxe Române, Trinitas, rămâne controversată și prea complexă pentru a fi dezbătută aici. În final rămânem cu amintirea unei neputințe: concertul de deschidere a Festivalului, cu Berliner Philharmoniker cântând Oda bucuriei, n-a fost difuzat de nici un post TV.

Festivalul a avut și câteva incidente minore: în două zile, concertele de la Sala Palatului și de la Ateneu s-au suprapus (Missa Solemnis peste Peter Grimes, al doilea concert Concertgebouw, cel de închidere, peste Don Giovanni), încurajând (chiar dacă neintenționat) impolitețea publicului față de artiști, prin celebrele fugi ale spectatorilor spre următorul eveniment.

Tombola pentru vânzarea abonamentelor tot mai scumpe de la o ediție la alta a fost o idee proastă și iritantă pentru mulți pasionați de muzică. Acreditarea jurnaliștilor a suferit de balcanism, permițând unor persoane care n-au scris nimic, niciodată și nicăieri despre Festival (și nici n-o vor face vreodată ca jurnaliști) să intre gratis la multe concerte. În final, s-a ajuns ca accesul presei în Ateneu la ultimele concerte de după amiază să se facă tot pe baza primitivelor liste nominale.

[R]Evoluția programului artistic


Am fost întrebat cine a fost un director artistic mai bun: Ioan Holender sau Vladimir Jurowski? Am răspuns că Holender a introdus opera și muzica secolului XX în Festival și Œdipe n-a mai rămas singur; iar Jurowski a dus mai departe viziunea aceasta și a programat și mai multă operă (16 titluri!) și mai multă muzică contemporană. O lecție de continuitate într-o Românie unde fiecare nou manager al unei instituții muzicale, interimar sau câștigător al unui concurs, are ambiții de ctitor și acțiuni de reset (teatrele de operă românești sunt cazuri notorii).

Peter Grimes a fost una dintre cele mai frumoase premiere de la Enescu 2019 (Foto: Andrada Pavel)
Peter Grimes a fost una dintre cele mai frumoase premiere de la Enescu 2019 (Foto: Andrada Pavel)

 

Iar opera și-a dovedit potențialul exploziv, pentru că, în muzica de astăzi, emoția s-a mutat din sala de concert în cea de teatru sau în spațiile camerale. De vreo trei ediții, România a cunoscut premierele unor titluri pe care nici nu visam să le văd vreodată la București și încă la un nivel de excelență artistică atât de ridicat: Die Frau ohne Schatten, Peter Grimes, Moses und Aron, numai anul ăsta, adăgate lui Wozzeck, Mathis der Maler, sau Gurre-lieder din edițiile trecute. Toate peste un întreg univers liric al barocului, tot mai consistent. Mai mult, a început să fie introdusă și opera de repertoriu, experimentul Mozart (Così fan tutte în 2017, Don Giovanni – acum) fiind atât de reușit, încât ar merita un festival spin-off din bienala Enescu, dedicat numai lui Wolfgang Amadeus.

Alexandru Pătrașcu, critic

…citește mai departe pe https://despreopera.com/2019/09/24/enescu-2019-cum-a-fost-si-ce-va-urma/

Articol preluat cu acordul și prin bunăvoința autorului.

FacebookTwitterGoogle+WhatsAppLinkedInPartajează

Comentarii

Acest website conține cookie-uri. Utilizând acest site, vă dați acordul pentru folosirea cookie-urilor. mai mult

Ce înseamnă cookie?

Închide