Festival Enescu 2019. Emoția zilei: Leonore

Alexandru Pătrașcu, critic

Într-o Vineri noaptea, 13-14 Septembrie, la Ateneul Român

Beethoven: Leonora – operă în concert
Torben Jurgens (Don Fernando, Ministrul Regelui), Johannes Weisser (Don Pizarro, Guvernatorul închisorii), Maximilian Schmitt (Florestan, un prizonier), Birgitte Christensen (Leonore, soția sa), Christian Immler (Rocco, temnicer), Robin Johannsen (Marzelline, fiica lui), Nikolaus Pfannkuch (Jaquino, asistentul lui Rocco)

Orchestra Barocă din Freiburg și Zürcher Sing-Akademie
René Jacobs


Uitați de Otto Klemperer și de monumentala sa înregistrare cu Fidelio din anii ’60. Demersul lui René Jacobs e antiteza acelui disc. De fapt, comparațiile între cele două versiuni ale unicei opere a lui Beethoven sunt inutile, iar Fidelio, forma ei finală, vă poate servi numai pentru a nu vi se părea complet necunoscută muzica din Leonore. Altfel, Beethoven a operat multe modificări pentru a face mai dramatică ilustrarea muzicală a poveștii, sesizabile, dar nu evidente. Multe scene și arii au tonalități diferite sau au fost scurtate la revizia din 1814, ba chiar un trio din primul act, un duet, un recitativ și o arie cu cor din al doilea, două recitative și un trio din al treilea au dispărut cu totul, iar opera a fost reorganizată în două acte, în loc de trei.

Chiar dacă Leonore a fost revizitată încă din anii ’60, la Bregenz, tot în cadrul unui festival, abia în 1997 John Eliot Gardiner și orchestra sa „Revoluționară și Romantică” au fixat lucrarea în conștiința publicului, nu atât ca o restituire inedită a unei versiuni inferioare, ci ca o capodoperă în sine. Discul înregistrat atunci în studio a primit multe premii și a fost inclus apoi în integrala Beethoven editată de Deutsche Grammophon , duetul Marzelline – Leonore din actul al doilea, Um in der Ehe froh zu leben, cucerind suflete și rămânând în memoriile afective ale melomanilor.

Don Pizzaro și Rocco (Johannes Weisser - stânga și Christian Immler -dreapta)
Don Pizzaro și Rocco (Johannes Weisser – stânga și Christian Immler -dreapta)

René Jacobs a fost contratenor la începutul carierei, unul foarte bun, de la care au rămas discuri memorabile, printre care un Stabat mater de Pergolesi, în care vocea mai înaltă era cântată cu o inocență nemaivăzută de un băiețel pe nume Sebastian Henning (care nu a continuat ca muzician când a crescut). În timp, Jacobs a devenit dirijor, fiind un nume important al scenei baroc de astăzi. După mult Mozart și fach barochist, repertoriul s-a extins și la Beethoven, iar proiectul său cu Leonore în concert străbate Europa de câțiva ani. După Theater an der Wien, Philharmonie de Paris, Concertgebouw sau La Monnaie, a ajuns și la Festivalul Enescu, aproape în aceeași formulă cu care a început, excepția cea mai notabilă fiind înlocuirea lui Marlis Petersen (pe care ați ascultat-o în prima seară de festival cu Berliner Philharmoniker în Oda bucuriei) cu Birgitte Christensen. Și deja aveți o primă mirare, mai ales admiratorii lui Fidelio: o soprană lirică în rolul Leonorei? Parcă știam că rolul e pentru voci dramatice, la limită chiar de mezzosoprană.

Într-un Ateneu umplut pe jumătate de spectatori, concertul a început în noapte cu uvertura Leonore 2. Jacobs are o gestică aproape rudimentară, mai mult îi impulsionează ritmic pe cei din fața sa.

credit foto: Andrada Pavel

Alexandru Pătrașcu, critic

…citiți mai mult la https://despreopera.com/2019/09/14/emotia-zilei-leonore/

FacebookTwitterGoogle+WhatsAppLinkedInPartajează

Comentarii

Acest website conține cookie-uri. Utilizând acest site, vă dați acordul pentru folosirea cookie-urilor. mai mult

Ce înseamnă cookie?

Închide