Memoriile Angelei Gheorghiu

Angela Gheorghiu – A Life for Art
Angela Gheorghiu with Jon Tolansky
ForeEdge/ University Press of New England, Lebanon, SUA, 2018


Am avut o strângere de inimă când am aflat, la începutul acestui an, că Angela Gheorghiu va publica o carte de memorii. Speram ca acest moment de zenit să vină cât mai târziu. Sigur, cariera uneia dintre cele mai faimoase soprane românce nu s-a încheiat încă, dar memoriile înseamnă de multe ori un punct de final, un moment în care poți privi în urmă, un bilanț. Am profitat de câteva zile libere pentru a citi ediția electronică a cărții, în timp ce vizionam sau ascultam înregistrările. Lectura mi-a provocat emoție și decepție în doze comparabile. Violetta ei de la Londra – răpitoare, cucerind lumea, Adina de la Lyon – o viespe seducătorare, Mimì de la Met și Covent Garden, ultimele Traviate de la Scala, Tosca londoneză și cele de la Viena, Adriana, Magda, Lìu, Micaëla… Revederea unora dintre spectacolele ei m-a emoționat profund.

Toate drepturile sunt rezervate de Angela Gheorghiu, iar ediția este numai în limba engleză – nici un anunț nu s-a făcut pentru o eventuală traducere în limba română. Cartea este scrisă sub forma unui foarte lung interviu și numele lui Jon Tolansky ar fi trebuit să fie o garanție a seriozității. Un important documentarist britanic, ale cărui texte le-ați întâlnit foarte probabil de-a lungul anilor (chiar fără să-i rețineți numele) în cărticelele ce însoțesc multe CD-uri de operă de la EMI/Warner sau Decca, Tolansky nu e la prima întâlnire cu Angela Gheorghiu. În numărul pe luna Iulie 2011 al revistei britanice Opera, el publica un material de șapte pagini despre artistă, cu ocazia reluării spectacolelor cu Tosca de la Covent Garden, articolul intitulându-se… Vissi d’arte, titlul unei celebre arii din operă și care se traduce (cu o mică adaptare) în limba engleză prin A Life for Art. Sau, Am trăit pentru artă, pe românește. Apoi, același Jon Tolansky este și documentaristul setului de compact discuri Angela Gheorghiu – Autograph (am publicat o recenzie la vremea apariției lui), ultimul dintre cele opt discuri fiind un alt lung interviu. Pe copertă nu apare însă numele Soranei Savu, publicitară din România, responsabilă de tușa glamour-vandabilă a acestui produs editorial (și probabil chiar și pentru o parte din interviu, căci lungul dialog are multe zone inegale), prin nenumăratele inserturi cu mărturiile persoanelor din viața artistei. Un procedeu considerat un mare rafinament în România, unde omagiul justifică orice derapaj de la modestie, cu atât mai mult cu cât ele sunt obținute de la personalități mondiale. Am întâlnit același procedeu desprins din strategiile de marketing de produs (testimonials) și în autobiografia Vioricăi Cortez, în dialog cu Marius Constantinescu, cu același efect plicticos, repetitiv și lipsit de gust.

Pentru cei care au vârsta necesară ca să fi urmărit cariera Angelei Gheorghiu încă de la început, cartea nu aduce aproape nimic nou, iar articolul lui Tolansky din Opera Magazine e un rezumat destul de bun al acestor memorii, măcar pentru că înregistrează în el mai mult partea artistică, în defavoarea celei personale. Dar și această latură personală o știm cu toții din alte multe interviuri pe care Angela Gheorghiu le-a acordat presei de toate felurile de-a lungul timpului. Pentru cei care erau copii pe vremea când soprana debuta la Covent Garden, cartea este o oglindă destul de fidelă a personalității ei așa cum s-a reflectat de-a lungul timpului în media, cu bune și cu rele.

Rezultatul tuturor procedeelor amintite seamănă cu un basm. Dar nu este o poveste de vis însăși cariera artistică a Angelei Gheorghiu? De pe movilele de pietriș de pe marginea drumului din Adjud, în vârful cărora cânta în copilărie, într-o țară comunistă condusă de un fost cizmar, să ajungi să cânți cu foarte mare succes la Covent Garden, Scala, Metropolitan sau Viena e un drum foarte lung, parcurs peste noapte, ca într-o poveste de vis devenită realitate. Cu atât mai mult cu cât saltul spre cariera internațională s-a produs brusc, în condițiile în care Angela Gheorghiu nu cântase practic nici o operă pe scenă (cu excepția unei Boeme de absolvire, la Cluj).

Nici Maria Callas, sau, mai recent, Jonas Kaufmann nu au avut șansa ca după o singură audiție, la terminarea studiilor, să li se ofere un contract la vreun teatru de operă major. Anii de galere au fost lungi și frustranți pentru toți marii cântăreți de operă, nu și pentru Angela Gheorghiu. Ceea ce confirmă și calitatea extraordinară a vocii ei, foarte distinctă, ușor de recunoscut de către oricine dintre o mie de alte voci de soprană. Apoi căsătoria cu un tenor celebru, chiar în culisele Metropolitan Opera, în pauza unui spectacol cu La bohème: ce poate fi mai romantic de-atât? Și atunci, viața chiar devine o poveste cu zâne și prințese, în care Angela Gheorghiu s-a distribuit în ambele ipostaze, în memoriile ei.

Aproape jumătate din volum este ocupată de amintirile din copilărie, liceu și studenție ale sopranei, ajungând să plictisească la un moment dat, cu atât mai mult cu cât judecățile de valoare pe care artista le face în privința societății comuniste sunt cam banale. Poate că pentru cititorii străini sunt interesante, chiar dacă uneori ar putea fi induși în eroare de explicațiile date. Cum ar fi aprecierea că ceferiștii formau o parte a clasei de mijloc, sau că familia de muzicieni Gheorghiu ar fi făcut parte din aristocrație.

Cel mai interesant moment din carte este legat de debutul în La traviata la Covent Garden, în 1994.  Pur și simplu amintirea acestui spectacol m-a făcut să privesc încă o dată DVD-ul înregistrat atunci, ce minune! Era incredibil de frumoasă, strălucind de inocență și virtuozitate vocală. Sigur, au rămas exagerările perpetuate în toate prezentările ei: cum a plâns Solti audiind-o, cum BBC și-a întrerupt programul ca să transmită spectacolul, cum totul a fost planificat în jurul ei, cea care urma să devină o divă. Totuși, nu era numai debutul ei. Georg Solti, dirijorul celei mai importante Tetralogii din discografia lui Wagner, disprețuise toată viața operele de tinerețe ale lui Verdi, considerând că nu merită să-și piardă timpul cu lucrări de dinainte de Un ballo in maschera, iar acum se vedea în postura de debutant pe podiumul Traviatei. Richard Eyre, directorul de la National Theatre, intra în operă cu producția de la Covent Garden, iar debutanta din rolul principal se dovedea a fi o revelație. În acest context, Opera Regală din Londra a sesizat oportunitatea conservării unei serii de spectacole istorice și totul a fost înregistrat pe discuri audio și video. Nu așa s-a întâmplat și cu Fidelio, dirijat de Klemperer tot aici? Discul a făcut istorie, fiind considerat reperul suprem în interpretarea operei lui Beethoven. La fel Don Carlo, în regia lui Visconti, transmis de radio BBC în 1958, iar atunci când filmările spectacolelor au devenit o comoditate, la îndemâna publicului larg, au și publicat un material video înregistrat în anii ’80, cu Ileana Cotrubaș în rolul Elisabettei di Valois. Ba chiar și în România a existat la un moment dat un asemenea simț al oportunității, când Electrecord a înregistrat în studio Traviata Virginiei Zeani, revenită meteoric în țară. Până la 25 Noiembrie 1994, când a avut loc premiera acestei Traviate la Covent Garden, Angela Gheorghiu era o soprană promițătoare. Opt spectacole mai târziu, pe 19 Decembrie, era un superstar. Secretul? Îl spune chiar Angela Gheorghiu în, poate, cel mai profund pasaj din întreaga carte:


Se spune uneori că ai nevoie de două, trei, sau nu știu câte voci pentru Violetta Valéry. Nici vorbă! Trebuie să livrezi o mulțime de culori diferite cu aceeași voce – aceeași Violetta. Ce e cel mai dificil este că personajul se schimbă așa de mult și atât de brusc, prin urmare trebuie să dai acelor schimbări multe, multe nuanțe diferite și culori, uneori simultan. Trebuie să fii capabilă să schimbi culorile în timpul oricărui rol pe care-l cânți, dar cu Violetta schimbările sunt extreme. Și, din nou, trebuie să spun: cuvântul dă culoarea, iar cuvintele Violettei sunt așa de expresive, atât de emoționante – sunt culorile tale. Dar nu cu voci diferite pentru fiecare act, nu – multe culori diferite, da: strălucire și multă coloratură la finalul primului act, deseori foarte dramatic și chiar tragic în al doilea, apoi, bineînțeles, ea e muribundă și abandonată în al treilea, dar toate cântate cu aceeași voce.


Aici se vede și talentul lui Jon Tolansky de a face o artistă foarte instinctuală, așa cum este Angela Gheorghiu, să pună în cuvinte perspectiva ei asupra rolurilor importante din carieră. Și nu e singurul exemplu, soprana vorbește la fel de coerent și despre Mimì, Cio-Cio-San sau Adriana Lecouvreur. Într-adevăr, nimeni nu se poate mândri cu statutul de mentor al sopranei. Nici chiar Mia Barbu, decât într-o mică măsură, pentru că lecțiile ei au durat doar o parte din perioada când Angela era elevă la liceu. Fără prejudecăți căpătate de la alte soprane cu experiență în diverse roluri (soprana povestește la un moment dat cum a refuzat sfaturile Ilenei Cotrubaș), pregătirea rolurilor pe care le-a abordat Angela Gheorghiu a rămas 100% la latitudinea ei și, eventual, a discuțiilor cu dirijorii cu care a colaborat, în special Georg Solti și Antonio Pappano. Asta nu înseamnă că artiștii care studiază cu un profesor ar fi mai puțin buni. Franco Corelli a studiat cu Giacomo Lauri-Volpi până la moartea acestuia, deși era indiscutabil cel mai în vogă tenor al lumii. Dovedește însă o personalitate foarte puternică, în cazul Angelei Gheorghiu. Uneori prea puternică, în dauna rațiunii.

Așa cum artista a refuzat consilierea unei Ileana Cotrubaș, nu același lucru se poate spune și despre judecarea unor persoane, aproape exclusiv prin prisma vorbelor de culise. Iar aici, cartea frizează ultrajul. Mai întâi, Arta Florescu, pe care legenda neagră o precede încă înainte de a se întâlni cu Angela Gheorghiu. Sigur, Arta Florescu a fost o comunistă convinsă și ciocnirile ei cu diverși artiști de operă din România au fost dure. Totuși, volumul de memorii nu conține nici un exemplu concret al vreunei situații în care aceasta să-i fi făcut vreun rău studentei Angela Burlacu în anii de Conservator. Nici un examen picat pe nedrept, nici o tentativă de impunere a unei tehnici de canto inadecvate, nimic. Doar faptul că o trimitea pe aspirantă în turnee prin fabrici și uzine, în frig și foame, dar utilitatea practică a acestor turnee, prin confruntarea cu o audiență, o recunoaște chiar artista, alături de contextul inevitabil în care se petreceau lucrurile. Apoi, Ioan Holender este privit cu neîncredere pentru că a încercat să o angajeze permanent la Wiener Staatsoper, într-o perioadă când Angela era încă departe de a fi un star. În plus, preluând lipsa de recunoștință a artiștilor români angajați de Holender la Viena, i se mai reproșează acestuia că nu-i plătea bine, deși nimeni nu-i împiedica să își asume o carieră independentă, iar contractele de la Staatsoper din anii ’90 erau totuși de zeci de ori mai mari decât cele de soliști ale teatrelor de operă românești. În fine, Ricardo Muti iese și el șifonat din amintirile Angelei Gheorghiu, doar pentru că soprana își propusese să-l evite și nu a reușit, cântând sub conducerea muzicală a acestuia o serie de spectacole cu La traviata la Salzburg. Motivul pentru care Muti nu era frecventabil? Pentru că la Teatro alla Scala, unde era director în acei ani, loggioniștii huiduiau pe toată lumea, un comportament criminal în accepțiunea sopranei, care nu suportă nici o critică, ci numai onomatopeele și sughițurile de plâns adulatoare:


De aceea refuz să citesc cronici – sunt opiniile subiective ale câtorva oameni, mulți dintre ei fără nici un fel de studii muzicale, doar niște iubitori de operă, angajați de diverse publicații.


De bună seamă că ceilalți iubitori de operă, neangajați de vreo publicație, sunt cei a căror părere o prețuiește, cu condiția să izbucnească în plâns la auzul vocii marii soprane, un episod prin care trec Solti, audiind-o pentru Violetta Valéry, James Levine ascultând-o pentru Metropolitan, corul lui Royal Opera House la repetiții, și, în general, oricine este expus vocii ei pentru prima dată. Asta atunci când nu cade direct în genunchi, așa cum face Meryl Streep la prima întâlnire cu ea, declarându-i că, dacă ar fi s-o ia de la capăt, ar vrea să devină cântăreață de operă. Jonas Kaufmann este atins de bagheta magică a sopranei-zână și cariera lui ulterioară i se datorează, după ce e invitat să cânte la Metropolitan alături de ea, în La traviata, în urma vizionării unui DVD cu o operă baroc absolut obscură (Paisiello – Nina), în care soprana îl descoperă. În fine, Maria Callas însăși devine doar „o colegă la aceeași casă de discuri”, dar care „n-a avut cea mai bună voce din istoria operei și oricum nu sunt o mare admiratoare a ei”. Torentul de autoflatări e inepuizabil și-l face pe Matthew Sigman să scrie o recenzie necruțătoare a volumului de memorii în Opera News.

În rest, Angela Gheorghiu descrie cu meticulozitate o serie de contexte ale unor concerte de tip gală, la care a cântat cu Sting, sau cu Vangelis, în față cutărei regine sau a cutărui președinte, în onoarea lui Grace Bumbry sau în amintirea lui Pavarotti, omițând complet discuri precum Carmen (în care toată tehnica vocală și concepția rolului mi s-au părut mereu mai mult decât împrumutate, chiar copiate, de la „colega” Callas). Sau La rondine, un disc apărut în 1997, multipremiat, dar mai ales având meritul de a atrage interesul asupra acestei opere uitate a lui Puccini. O observație pe care o face Peter Gelb în medalionul din carte, căreia soprana nu-i răspunde.

Viața personală nu e de comentat, totuși Roberto Alagna iese ciufulit bine din aceste memorii, fără prea multe argumente concrete, însă mai deplorabilă este insistența cu care Angela Gheorghiu ține să inventarieze toate incidentele cu managerii de operă, scandaluri care au făcut deliciul presei internaționale, atrăgând cuplului Alagna-Gheorghiu porecle precum „Ceaușeștii” sau „Bonnie & Clyde ai Operei”. Evident, în relatarea acestor momente, concluzia este una și aceeași: Angela Gheorghiu nu doar că nu are nici o vină, ba totul e doar o neînțelegere, ea retrăgându-se din discuții chiar înainte ca incidentele propriu-zise să se întâmple, vina integrală căzând asupra lui Roberto. Și, bineînțeles, nu putea lipsi lamento-ul lipsei divei de pe scena operei bucureștene, deși invitații au existat, însă ideea de a cânta rolul Hannei Glawari i se pare de o obrăznicie intolerabilă. Lui Renée Fleming nu i s-a părut deloc, atunci când a cântat rolul la Metropolitan, dar perspectiva  pe care Angela Gheorghiu o are asupra Operetei pare deplasată în context. Probabil că va trebui să ne resemnăm că într-adevăr va refuza mereu să cânte la ONB, cel puțin atâta vreme cât vor mai exista contracte internaționale. Cât despre afacerea cu Primăria Capitalei, devenită un scandal public atunci când s-a aflat că a primit 150.000 de euro pentru un concert, sau despre implicarea ei în scandalul baletului de la ONB, nici o vorbă.

Variind de la ingenuitate până la plasare de produs comercial, A Life for Art reușește să surprindă plenar latura de divă, în dauna marii artiste care a fost Angela Gheorghiu: cu momente extraordinare, ale căror amintiri emoționează și azi, cu minciuni, cu capricii, cu decepții și multă autosuficiență și lipsă de modestie. O recomandare dificil de făcut, cu atât mai mult cu cât va trebui să plătiți destul de mult pentru această carte (137,99 RON prin iTunes, sau 35,67$ de la Kindle) și s-o citiți în limba engleză.

Alexandru Pătraşcu

Articol preluat cu acceptul şi prin bunăvoinţa autorului de pe blogul acestuia, https://despreopera.com/2018/10/22/memoriile-angelei-gheorghiu/

FacebookTwitterGoogle+WhatsAppLinkedInPartajează

Comentarii

Acest website conține cookie-uri. Utilizând acest site, vă dați acordul pentru folosirea cookie-urilor. mai mult

Ce înseamnă cookie?

Închide