Există momente în timp necesare pentru a scrie pe deplin o istorie, istoria insăşi regăsindu-se în momentele necesare. Dincolo de aceste cuvinte mari, pentru iubitorii rockului, ziua de 2 iulie 2005 va rămâne o zi a paradoxurilor şi a miracolelor. Certaţi şi “judecaţi” de aproape un sfert de veac, membrii trupei Pink Floyd se reunesc pentru ultima oară, într-o noapte de vară, pe o scena londoneză, sub auspiciile unui eveniment umanitar. După 24 de ani o astfel de apariţie are ceva dintr-o epifanie, zeul adormit ridicându-şi pentru câteva clipe, doar 24 de minute, aura pe deasupra muritorilor. A fost ultima dată când cei 4 membri fondatori au mai fost văzuţi împreună.
Acest show scurt dar suficient şi răscolitor, câte un minut pentru fiecare dintre cei 24 de ani de despărţire, a fost datorat eforturilor unui entuziast pe numele său Bob Geldorf, actorul principal din ecranizarea The Wall de pe la începutul anilor 80. Si dacă pentru atât de multe trupe mari, ideea de a îi mai vedea o dată împreună nu poate exista decât în planul imaginaţiei, iată că această ultimă apariţie a trupei Pink Floyd a demonstrat că singurul lucru necesar şi poate suficient, e să visezi. Dacă vei visa suficient de puternic, lucrul acela va deveni posibil. Din păcate astăzi, trăim în vis doar atâta vreme cât întelegem că realitatea e necesară doar pentru a ne trezi a doua zi, sobri şi calculaţi, pentru a ajunge la joburile cotidiene la timp.
“Swimming in a fish ball, year after year…” cântă David Gilmour în faţa unei mulţimi intrate în transă. 
Totul e la locul lui aşa cum a fost lăsat de la începuturi. Piesele sunt clasice deja, interpretarea impecabilă. Oamenii s-au mai văzut o dată. Doar 24 de minute. Pink Floyd coboară apoi de pe scena, timpul a curs înainte iar zeul s-a întoars în legendă, acolo unde îi era şi locul.
Ania Luka
