Dau un răspuns uluitor de simplu: pentru că există! De n-ar exista n-am tânji după el…Și totuși, răspunsul, sau răspunsurile, căci sunt mai multe, vor avea menirea de a reface – precum un puzzle – imaginea dintâi. Bolero-ul lui Ravel mi-l imaginez ca pe un big-bang al muzicii, nu pentru că e cel mai cântat opus muzical din toate timpurile, ci pentru că a zdruncinat până la pulverizare (și continuă s-o facă!) atitudinile și concepțiile pietrificate din sufletul de ascultător. Iar atunci când geniul lui Ravel se întâlnește cu geniul re-modelatorului de sunet și cu neobosita combustie filosofico-muzicală a lui Celibidache, ecuația se închide definitiv!
Cuvintele, știu, sunt superflue… Dar chiar și așa, trebuie rostite. La Incursiunile unui meloman (Radio Domeldo Live, luni, 13 martie, marți, 14 martie, de la ora 20,00, dar și miercuri de la ora 10,00). Această emisiune, recunosc, îmi este foarte dragă: dorind a spune ceva despre Bolero, a trebuit să ajung la el, la Sergiu Celibidache. Fără el, fără Celibidache, n-aș fi înțeles pe deplin măreția acestei muzici și nu, nu, deloc! nebunia ei, cum credea o distinsă aristocrată pariziană, care, surescitată la culme, sări din fotoliu, urlând în plin concert – e nebun, e nebun! Ravel, sărmanul, nu era nebun deloc. Crease opera. Opera cu adevărat nemuritore. Concertul live, din 1971, a lui Celibidache, m-a inspirat în textul pe care vă rog să-l parcurgeți aici: el este dovada de netăgăduit că muzica adevărată poate schimba, din temelii, sufletul de om!
În timp ce urmăriți filmul, dați atenție și rândurilor mele despre cum l-am văzut pe Celibidache. Poate că muzica și rândurile acestea vor face un click în sufletul unor ascultători care, la finalul Boleroului, vor simți că s-a petrecut ceva cu ei… Sunt alții. Nu cei de la începutul concertului…
*
E în plină glorie, maestrul, şi cu toţii ştim că stilul său dirijoral degajă – şi el – o formidabilă magie, da, acesta-i cuvântul. O magie cu care te-nvoieşti pe dată să rămîi. Pentru că ştii că maestrul te va lua de mână şi te va conduce încet-încet, pe Câmpiile Elizee ale marii muzici. Iată, vine maestrul. Se înclină în faţa publicului cu o plecăciune scurtă şi cu un zâmbet abia schiţat. Se întoarce către orchestră şi din locul în care suntem îl vedem doar pe el. Corpul său, mâinile, ochii, părul, toate îngheaţă. Celibidache, e o statuie de gheaţă. Doar ochii i se mişcă şi aceia drămuit, cîteva clipe, să ştim, totuşi, că e viu. Acum statuia se preface în dirijor viu. Mâinile îi sunt întinse, începe bolero-ul.
*
Dreapta conduce orchestra punctând ritmul: e parcă un mecanism mânat de-un metronom. În acest timp, mâna stângă, de parcă n-ar fi înţeles comanda, rămâne suspendată în aer, aproape nemişcată… Degetele ei, cel mare şi cel arătător stau lipite într-un gemelaggio temporar, dar, iată, acum palma toată se deschide, cerînd moderaţie.. Dreapta, autonomă, de parcă ar fi condusă de trupul altui dirjor, urmează un drum propriu, doar, doar al ei. Sala e afundată în întuneric. Vedem numai corpul dirijorului, bănuim orchestra.
Suntem încă în pianissimo, maestrul de ceremonii e îmbrăcat într-un frac elegant. Batista de la piept pare şi ea un stindard ce pare-şi a avea şi el locul în bătălia ce-a-nceput…
Pe chipul dirijorului, nici o expresie: obrazul e mai degrabă rigid şi pe cele două laturi al gurii au apărut, la fel, două rictus-uri care se împreunează mai jos, înspre buze. Împreunarea asta face ca, în ritmul boleró-ului, sprîncenele să coboare spre pomeţi, acoperind câteva momente, pudic, ochii. Mâinile, acum, nu dirijează. Oficiază!
Boleroul curge, ca un râu ce-şi bucură apele că dau de şes. Nu-i năvalnic încă, e cuminte şi sprinţar. Stânga lui Celibidache e prinsă-n dans şi, cu mişcări abrupte, îţi dă senzaţia că e parte în balet. Ruşinată parcă, descoperă asta, se autocenzurează îndată şi acum cere, răspicat, aplombul sonor al viorilor întâi…
Ritmul devine mai alert, cele două teme ce-şi urmează una alteia, ca paşii neosteniţi ai unui om, sunt preluate, pe rînd, de trompetă, de saxofonul tenor, apoi de cel sopran, apoi de flaut, de corni. Broboane mici-mici de sudoare, aproape nevăzute, invadează fruntea şi dedesubtul ochilor maestrului: un firicel neascultător face un zig-zag pe chipul său, preocupat de zbucium şi tumult. Orchestra este o masă informă, aproape nevăzută. Celibidache, singurul pe care-l vedem, e acum un demiurg ce a realizat, în sfârşit, că trebuie să cedeze: palmelor împreunate a rugăciune a tututror celor care ascultă le răspunde blând cu o tăcută încuviinţare şi lasă harul muzicii să alunece spre noi. Corpul său unduieşte în ritmul boleró-ului, părul său lung – cum îl ştim – stă lins, şi cuminte încă, pieptănat spre spate.
Celibidache este o apariţie sclipitoare: cu batista albă la fracul impecabil, pare a fi un curtezan galant la curtea prinţesei, şi iată, din când în când, dănţuie de drag. În stânga şi dreapta. În dreapta şi stânga. Corpul său devine o masă gelatinoasă parcă, uşor de dizlocat doar de liantul acesta, care are şi el chimia lui: e muzica sincopată a maestrului său, Maurice Ravel…
Dansul cu prinţesa îl captivează total şi, partener princiar fiind, face ce face orice prinţ îndrăgostit, prins în iureşul dansului cu aleasa inimii: zâmbeşte cuceritor, îşi clatină capul în ritmul de-acum aiuritor al muzicii. Dar şi al pasiunii… Iată-l: zâmbeşte din nou, zâmbeşte! Cântă parcă! Doamne, e fericit!
Când începe a 11-a temă, prinţul e îmbucurat încă, dar uşor-uşor devine preocupat: nu trebuie doar să danseze, trebuie să şi conducă dansul acesta. Chipul nu-i mai este luminos, e oarecum strâns: gura şi ochii nu se pot destinde, se contorsionează în icneturi sacadate. Ritmul devine aiuritor. O şuviţă din părul din dreapta se desprinde din coama-i toată, şi în ritmul acesta, apocaliptic, dă de ştire că începe să se revolte. O alta din dreapta, face acum la fel. Curând, cele două devin trei-patru-cinci şuviţe care, stârnite, declanşează haos în tot părul, mai-nainte cuminte, pieptănat şi aşezat. Iată, acum rebeliunea şuviţelor de păr e atât de dezlănţuită, încât, una peste alta, pierzând orice respect de teritoriu, alcătuiesc o claie care explodează spasmodic dinspre îndărăt spre faţă, acoperind cu totul sprâncenele, ochii, nasul, gura, bărbia toată! Extraordinar! Nu mai vedem deloc chipul dirijorului!
Şi, de n-ar fi fost de-ajuns, pândind momentul, întunericul cotropeşte puţina lumină ce supravieţuieşte cu greu Big Bang-ului acesta! Celibidache nu mai pare, este acum un Demiurg ce s-a-nvoit cu omul să lase muzica, a-i ţine locul!
Bolero-ul lui Ravel. Finish-ul impetuos aduce în percepţie metafizică a lumii, a Luminii şi Întunericului, a Micului şi Marelui Univers, a începutului şi sfârşitului, a Sfârşitului şi Începutului.
https://www.youtube.com/watch?v=gy5Ve3338-E
*
Acum, sugerez, urmăriți din nou filmul. Aveți alți ochi… Împărțiți, generos, tot și toate, prietenilor, cunoscuților, iubitorilor de muzică adevărată.
Mulțumiri de la Sergiu Alex
