Callas 94

Azi se împlinesc 94 de ani de când s-a născut Maria Callas. Îi urez „La mulți ani!”, deși există niște zvonuri răuvoitoare, care persistă încă de pe vremea când ea mai cânta, cum că ar fi murit în toamna anului 1977. Este cea mai mare conspirație imaginată vreodată. Maria nu a murit și nici nu a încetat să cânte.

Chiar acum o văd în fața mea, cântând. E îmbrăcată într-o rochie de un roșu intens și poartă un șal din aceeași stofă, care-i înfășoară umerii goi. La gât are un colier din aur, care strălucește orbitor. Pe mâna stângă poartă un inel cu rubin, în urechi are cercei bătuți cu diamante. Coafura este impecabilă și de o eleganță extremă. Nu a îmbătrânit deloc, arată de parcă ar avea 35 de ani. Publicul o aplaudă în delir, incapabil să se oprească, dar tristețea pe care o arată chipul ei, semn că n-a ieșit din rol încă, semn că mai are de spus ceva, mă oprește să aplaud și mă face să aștept ce va urma. Un cor mai emoționat decât toată asistența începe să cânte Miserere… Iar ea mă așteaptă pe mine să cânt: Non ti scordar di me! Leonora, addio!

E abia 1958, la Paris. Mai sunt încă 19 ani până la fatidica zi de 16 septembrie 1977, când, în realitate, noi suntem cei din care a început să moară câte ceva, în fiecare zi. Pentru ca ea să ne caute cu privirea, fără să ne poată vedea, și să ne cânte, doar nouă, în fiecare dintre casele noastre, în difuzoarele instalațiilor noastre audio din ce în ce mai sofisticate, pe ecranele tot mai numeroase de care ne lipim privirile în fiecare zi – Di te, di te scordarmi!!…

În 1994 nici nu știam, n-am bănuit nici o clipă atunci, nu mi-aș fi putut imagina că atunci când am ascultat-o pentru prima dată pe Maria Callas era deja prea târziu. Pentru mine. Intrasem direct în grupul nesfârșit al adoratorilor ei care vedeau cum lumea operei era din 1977 încoace schimbată, dar și cum dispărea puțin câte puțin în același timp.

Am realizat abia după ce am descoperit Tosca din 1953, Lucia din 1955, Traviata din 1958, Medea din 1958 sau orice Norma, că n-o voi cunoaște niciodată pe Maria Callas.

Callas în cabină

Nu-i voi putea striga niciodată Bravo!, nu-i voi putea dărui vreo floare, nu-i voi putea cere un autograf, n-o voi putea privi în ochi, n-o voi putea săruta, n-o voi putea ține de mână, n-o voi putea face să-mi spună pe nume. În schimb, o voi vedea mereu tânără și-mi voi închipui, ascultându-i discurile, doar eu și cu ea, singuri, acasă la mine, că ea îmi va cânta mereu numai mie.  Mă va striga în fel și chip numindu-mă Mario! Mario! Mario!, sau Amami, Alfredo, quant’io t’amo. Addio! sau Giasone – Torna a me! Torna sposo per me!dar niciodată nu-mi va spune numele meu adevărat.

Și anii vor trece, și în orice voce nouă, care va face furori la Scala sau la Metropolitan, la Paris sau la Viena, o voi căuta mereu pe ea, fără s-o regăsesc, sperând că poate altă soprană o va înlocui. Vor fi doar iluzii, clipe furate, pentru că de atâția zeci de ani încoace nimeni n-a putut s-o înlocuiască.

Azi e 2 decembrie, ziua ei. O să aleg un disc, cu unul dintre cele cinci cele mai mari roluri ale ei (Floria, Violetta, Medea, Norma, Lucia), mă voi hotărî care dintre ele pe loc, după ce le voi înșira pe toate pe masă. Și voi petrece cu ea până târziu, dincolo de miezul nopții. În seara asta, Maria și cu mine vom sta de vorbă toată noaptea…

Alexandru Pătraşcu

Articol preluat prin bunăvoinţa şi cu acordul autorului de pe blogul acestuia, https://despreopera.com/2013/12/02/callas-90/

 

FacebookTwitterGoogle+WhatsAppLinkedInPartajează

Comentarii

Acest website conține cookie-uri. Utilizând acest site, vă dați acordul pentru folosirea cookie-urilor. mai mult

Ce înseamnă cookie?

Închide