Festivalul Pappano la „Enescu”

În zilele acelea de Joi și Vineri, 21 și 22 Septembrie, la Sala Mare a Palatului
Ceaikovski – Concertul pentru pian şi orchestră nr. 1 în si bemol minor op. 23
Enescu – Simfonia nr. 3 în do major op. 21
Vineri:
Mahler – Simfonia nr. 2 „Resurrection”

Orchestra e Coro dell’ Accademia Nazionale di Santa Cecilia
Dirijor: Antonio Pappano
Soliști: Beatrice Rana – pian, Rachel Willis-Sorensen (soprană), Okka Van Der Damerau (mezzosoprană)
Maestru de cor: Ciro Visco

De fiecare dată când Antonio Pappano, directorul muzical al Royal Opera House, a venit la Festivalul Enescu, a fost ceva special. Încercam să întrezărim în abordările lui din repertoriul simfonic alături de Accademia di Santa Cecilia teatrul, pasiunea, drama și să ne imaginăm (sau să ne amintim, în cazul celor care l-au văzut în fosa orchestrei de la Covent Garden) cum e la operă, într-unul dintre cele mai bune teatre din lume. Și să ne simțim ca acolo. Acum, în 2017, cele două concerte ale sale au fost programate spre finalul Festivalului. Am observat, de-a lungul timpului, că ultima săptămână a bienalei, atunci când lumea este plină de experiențe superlative (chiar dacă unele percepții sunt exagerate de cei doi ani de așteptare) dar și obosită, spiritul critic se ascute. Judecățile sunt aspre și competente, de parcă Bucureștiul ar avea o viață muzicală la fel de bună ca Parisul. Cel puțin pentru trei săptămâni, o dată la doi ani, are.

Beatrice Rana și Antonio Pappano
Beatrice Rana și Antonio Pappano

Concertul pentru pian al lui Ceaikovski, cu care a început programul lui Pappano, a adus-o pe scenă pe Beatrice Rana. A fost un concert excelent. Tânăra pianistă (24 de ani) s-a aruncat cu aplomb în vâltoarea romantică a popularului concert, ținând la distanță dulcegăria. Acompaniamentul lui Pappano era excepțional, plin de relief și de culoare orchestrală, în mod particular la Andantino semplice din partea a doua, de o respirație romantică etereală. Beatrice Rana n-a fost preocupată să construiască niște fraze muzicale studiate, să dea o coerență epică discursului ei, dezamăgind astfel partea aceea din public ce aștepta obosită, dar cu sufletul la gură, poezia și visarea. Am primit în schimb temperament și candoare, într-un dozaj uman și atașant, la polul opus al virtuozității perfecte dar lipsite de suflet a unei Yuja Wang. Căldura asta a cucerit cealaltă parte a publicului, cea fără prejudecăți sau mai puțin cunoscătoare. Sigur, discografia abundentă a concertului intimidează pe oricine (chiar și pe Martha Argerich, acum mulți ani, șovăind să-l abordeze după ce ascultase discul lui Horrowitz și Toscanini).

Antonio Pappano
Antonio Pappano

Pappano a fost revelator în Simfonia nr. 3 de Enescu. Multă vreme această simfonie a fost abordată rar și timid, dar, odată ce Vladimir Jurowski a dirijat-o la Festival în 2013, reluând-o apoi și la Londra, compoziției lui Enescu i s-a făcut dreptate, ajungând la locul pe care-l merită, imediat lângă Œdipe. Lucrarea e un Sfinx. Complexitatea și subtilitatea construcției simfonice sunt remarcate unanim, dar semnificațiile ei alunecă printre degetele tuturor celor care vor s-o fixeze într-un tipar programatic sau filosofic. Străbătută de un dramatism introvertit de la un capăt la altul, având în final o apoteoză corală calmă ce se stinge în bătăi de clopot prelungi și meditative, profunzimea viziunii compozitorului este evidentă. Pascal Bentoiu o vedea ca pe o catedrală sonoră închinată omului, de o măreție ce ar necesita o sală de concert de patru ori mai mare decât Ateneul Român. Alți muzicologi văd cele trei părți într-o cheie Mahler, a unei redempțiuni oferite în partea finală, ca o concluzie a unei trilogii dantești a purgatoriului, infernului și paradisului. Dacă e să o privim și din perspectiva contextului în care Enescu a compus prima versiune a sa, în timpul Primului Război Mondial, Simfonia nr. 3 este într-adevăr străbătută de un frison dramatic, dar nu primează oroarea și nici tragedia, iar victoria finală nu are glorie. Însă această lipsă a ostentației dramatice nu ascunde, ci dimpotrivă, subliniază arta împlinită a compozitorului, asumându-și riscul de a nu fi un succes fredonabil de către public.

Succesul lui Pappano a fost imediat, publicul din sală și de la radio reacționând sincer cu ovații și aprecieri. Cum a fost posibil?

Un dirijor cu simțul teatrului, cu o experiență unică în lumea operei, Pappano nu s-a cantonat niciodată într-un fach, chiar dacă este perceput în primul rând drept un mare interpret al lui Puccini. Wagner nu-i este deloc străin (l-a dirijat la Bayreuth), iar Verdi e a doua sa natură. A găsit în partitura lui Enescu exact acest teatru și a accentuat diverse secvențe sonore, construind astfel o structură ritmică atât de coerentă și de pregnantă, încât Simfonia a început pur și simplu să vorbească pe înțelesul tuturor. Acelor teme, intenționat lăsate într-un stadiu embrionar pentru a putea fi exploatate ca material în toate cele trei părți ale lucrării (o caracteristică specifică a acestei simfonii), le-a fost subliniată transformarea de-a lungul duratei concertului, atât de concentrat, încât au trasat practic un drum prin partitură, pe care oricine să-l poată urmări. Pentru că spectatorul obișnuit rămâne sensibil la două componente care fac muzica să fie memorabilă: melodia și ritmul. Enescu nu e în nici un caz un Bellini, cantilena e perimată în epoca sa, dar ritmul și culoarea dramatică nu-i erau deloc străine, doar că Pappano le-a așezat într-o progresie dramatică nemaiîntâlnită până acum. Or, ăsta e teatrul. Nu m-am îndoit nici o secundă că n-ar reuși să dirijeze foarte bine Simfonia nr. 3, dar toate așteptările mele au fost depășite, viziunea lui Pappano lăsându-l pe Jurowski din 2013 în urmă, aproape cu frivolitatea unei mode. Și pentru ca apoteoza să fie perfectă, am auzit și un cor așa cum trebuie să fie un cor, chiar dacă muzica lui e fără de cuvinte. În ultima parte, în care amploarea simfonică scade, făcând loc insulelor camerale, în care grupuri mici de instrumente construiesc o atmosferă liniștită și încărcată de tensiune în același timp, am auzit cum vocea umană se amesteca cu timbrul instrumentelor până la nivelul în care nu mai puteau fi deosebite. O instrumentalizare atât de perfectă a unui cor n-am mai auzit niciodată în Simfonia lui Enescu. Dacă demersul lui Pappano include și libertăți față de partitură, asta e treaba muzicologilor să comenteze. Dar în economia unui concert, această viziune a fost revelatoare, așa cum am spus. Și momentul în care George Enescu – monumentul a redevenit Chou Pinx, așa cum era alintat de prieteni, întâlnindu-se cu Tony Pappano, devenind abordabil oricărui public.

A doua zi, am avut Mahler și adevărata față a Reînvierii, din Simfonia nr 2. Aici lucrurile au fost foarte clare, iar Pappano nu a făcut decât să se îngrijească de perfecțiune, reușind cu grație. A păstrat permanent un ton rezervat față de patetismele primelor două părți și Accademia di Santa Cecilia a răspuns fără reproș. Cele câteva ezitări ale alămurilor din a doua jumătate a Simfoniei au fost accidentale și nu contează. Rachel Willis-Sorensen (soprană), Okka Van Der Damerau (mezzosoprană) au cântat impecabil și demn, păstrând solemnitatea caldă a contextului. Și din nou corul, acest cor uimitor, capabil de cântat în șoaptă aproape, uluind prin muzicalitate. Dar impresiile Simfoniei lui Enescu nu se risipiseră încă.

Cele două seri ale lui Pappano și Santa Cecilia au fost un festival în mijlocul unui alt festival, onorându-l pe Enescu în cel mai admirabil mod.

 

Alexandru Pătraşcu
Bucureşti

Articol preluat cu acordul şi prin bunăvoinţa autorului de pe blogul acestuia, https://despreopera.com/2017/09/23/festivalul-pappano-la-enescu/

 

 

FacebookTwitterGoogle+WhatsAppLinkedInPartajează

Comentarii

Acest website conține cookie-uri. Utilizând acest site, vă dați acordul pentru folosirea cookie-urilor. mai mult

Ce înseamnă cookie?

Închide