Festival ENESCU 2017: Pe furtună, cu Berlioz și Faust

În Miercurea uraganului, 20 Septembrie, la Sala Mare a Palatului
Berlioz – La Damnation de Faust
Corul și Orchestra Filarmonicii „George Enescu” (maestru de cor: Ion Iosif Prunner)
Dirijor: John Nelson
Director multimedia: Petrika Ionesco
Soliști: Clémentine Margaine (Marguerite), Peter Hoare (Faust), Nicolas Testé (Méphistophélès), Șerban Vasile (Brander)

În așteptarea uraganului anunțat de autoritățile locale ale capitalei, am decis să-mi petrec sfârșitul lumii la concert. Îmi și imaginam o Sala Palatului plină de mii de replici ale lui Dorothy și Toto smulsă de un ciclon uriaș și dusă „over the rainbow”. Orchestra cântând neîntrerupt, ca pe Titanic, muzica infernalei cavalcade din finalul Damnațiunii lui Faust. Dezastrul natural nu s-a întâmplat și nici cavalcada muzicală nu a fost de proporții legendare, însă concertul Filarmonicii „George Enescu” a fost unul reușit.

Alegerea operei de tinerețe a lui Berlioz a fost o idee foarte bună. Gândită de compozitor special pentru concert, orchestrația și corul se potrivesc foarte bine cu efectivul și stilul unei orchestre filarmonice din zilele noastre, cu repertoriul de bază centrat pe curentul romantic. John Nelson, un dirijor cu multă experiență în muzica lui Berlioz, a condus cu siguranță ansamblul de la Ateneu. Și multele secvențe simfonice din această operă au fost opulent dar nu ostentativ redate. Totuși, cu greu am putea spune că spectacolul a luat foc vreo clipă, a fost mai degrabă o combustie fără flacără. Și Corul Academic al Filarmonicii s-a simțit în largul său, mai bine decât în cazul concertului cu Œdipe, un moment reușit în mod particular fiind fuga corală Amen din scena cabaretului. Nici dicția n-a fost cea mai rea, dar mereu e loc de mai bine. În orice caz, o interpretare bună, demonstrând o apetență a Filarmonicii de la Ateneu pentru opera în concert, după Gurre Lieder, Wozzeck și (mai ales) Parsifal.

Două anulări succesive pentru rolul titular (Jean François Borras și Francesco Demuro) l-au adus la București pe onestul Peter Hoare. Un tenor comprimar în titlurile de repertoriu de la teatrele de operă mari, principal în opere mai rare, a mai făcut însă La damnation de Faust la ENO, în 2011, la debutul regizoral al lui Terry Gilliam (Brazil, 12 Monkeys etc. și fost membru al Monty Python). Hoare nu are o voce deosebită, timbrul său vocal e destul de monocrom, dar are o reziliență impresionantă, emisia nu i se deteriorează nici o clipă, chiar și după ce a cântat mult. Sigur, duetul de dragoste cu Marguerite l-a solicitat foarte tare și falsetto-ul utilizat în Marguerite est à moi, Ah! a sunat prea detașat față de linia susținută până atunci. Dar, în general, a fost o prestație consistentă, cu atât mai mult cu cât a venit într-un moment de urgență.

Recompensa a venit însă de la Clémentine Margaine, opulentă vocal, acoperind toată întinderea rolului Margueritei, cu grave generoase (deși rolul este de soprană lirică, iar Margaine este mezzo) și acute sigure. Roi de Thule a fost redat foarte bine, Margaine rulând idiomatic „r”-uri graseiate și reținându-se în a îngreuna vocal această arie importantă care a rămas astfel echilibrată, de o feminitate nu chiar virginală, dar pe aproape. Mai impozant vocal a fost Nicolas Testé, deși Méphistophélès este un rol cu accente tenorale, însă culorile din vocea bas baritonului francez au fost așa de frumoase, încât restul comentariilor rămân detalii. Și Șerban Vasile a fost la înălțimea colegilor săi în micul rol al lui Brander.

Al treilea experiment al proiecțiilor multimedia a fost încredințat unui regizor cu multă experiență în regia de operă, Petrika Ionescu, dar a fost cel mai slab de până acum. Greu de crezut, regizorul a cedat unor tentații de începător, încărcând prima parte a concertului cu zeci de picturi de secol XVIII, într-un amestec pe cât de eclectic, pe atât de intruziv. Nu merge așa. Ar fi trebuit ca scena, fie ea și de concert, să fie o prelungire a imaginilor de pe ecran, nu un fond sonor pentru alt slideshow cu mult mai încărcat și mai inutil decât cele realizate de Carmen Vidu pentru Œdipe și Mathis der Maler. Petrika Ionescu este deseori asociat cu kitschul, pe care uneori reușește însă să-l folosească în avantajul său. Numai că, de data asta, morfismele aplicate unor tablouri au fost de un prost gust inegalabil. Buzele delicate ale unor fete pictate de maeștri ai penelului se deschideau simulând cântatul alături de cor, într-un efect vizual detestabil, căci în spatele lor rămânea o gură știrbă și neagră. Trecem peste animațiile deloc inspirate ale aripilor de îngeri sau peste modelările 3D desprinse din cut scene-urile unui joc video primitiv, randate sacadat. Dacă o pictură poate da impresia că „prinde viață” nu înseamnă că ea chiar trebuie să prindă viată și în nici un caz AȘA. Această „viață” trebuie să rămână în mintea privitorului. Vă amintiți cărțile poștale animate de acum zeci de ani, cu fetele alea care-ți făceau cu ochiul când le mișcai? A fost mai rău de-atât. Epitoma acestei veritabile pornografii digitale (pentru că lipsa sugestiei spre asta duce) rămâne fresca unei alegorii mistice în care Dumnezeu face cu mâna publicului. În partea a doua, accentul s-a mutat pe o simbolistică dubioasă, aglomerată de cranii, cruci, vile și castele generate pe calculator, pe cât de abundente, pe atât de ilustrative și de banale. Nu vreau să insist mai mult, dar dacă vă întrebați cum ar trebui să arate o proiecție video, pot recomanda oricând conceptul Valentinei Carrasco din producția de la ONB pentru Œdipe, perfect integrat în contextul de pe scenă.

 

<
>

 

Alexandru Pătraşcu
Bucureşti

Articol preluat cu acordul şi prin bunăvoinţa autorului de pe blogul acestuia, https://despreopera.com/2017/09/21/pe-furtuna-cu-berlioz-si-faust/

 

 

FacebookTwitterGoogle+WhatsAppLinkedInPartajează

Comentarii

Acest website conține cookie-uri. Utilizând acest site, vă dați acordul pentru folosirea cookie-urilor. mai mult

Ce înseamnă cookie?

Închide