Callas: o viață

Eram la Veneția. Cu o zi înainte, lângă La Fenice, mâncasem calamar prăjit și regretam că nu fusesem niciodată la teatrul acela. Totuși acolo, la câteva zile după Crăciunul lui 1947, Callas își făcuse adevăratele ei debuturi. Turandot, Tristan, ea avea douăzeci și trei de ani, iar eu zece: șase ani mai târziu îi descopeream discurile și eram uluit. Apoi am luat-o pe drumul spre Stra, ca să vizităm Villa Pisani. Apoteoza familiei Pisani: toată arta lui Tiepolo izbucnește în cele patru colțuri ale unui cer foarte palid – dar mai ales e femeia aceea cu brațele dezgolite, nemaipomenit de goale, care pare să conducă și să îndrume un adolescent spre un spectacol care ar fi teatrul lumii. N-am văzut nimic, totuși. Cutremurele de pământ de la Frioul au ucis bărbați și femei, iar Villa Pisani s-a închis. Reparații… Am putut doar să ne plimbăm prin parc. Întorcându-ne la Veneția, V. a strecurat o casetă în sistemul audio al mașinii și vocea Mariei Callas a început să se audă – Callas din „a doua” Tosca, cea din 1964. Confruntarea cu Scarpia, sfidarea morții și apoi moartea. Nu se poate ucide mai frumos. Și Callas ucide: pentru a muri mai bine.

 

 

Callas la una din ferestrele teatrului La Fenice Callas în cabină Callas în Piazza San Marco Contract al Mariei Callas
<
>
Callas la una din ferestrele teatrului La Fenice

Foto: Cristian Ivaneş

În aceeași seară, luasem trenul – doar o bucată ce mai rămăsese dintr-un Orient Express – și ajungând acasă, în apartamentul pe care l-am păstrat la Paris, pentru că la Paris e totuși viața mea, am aflat că a murit Callas. Un bilet lăsat lângă telefon: «Te-a sunat A. D. ca să-ți spună de moartea Mariei Callas.» Știu că, pe moment, am izbucnit în plâns. Un plâns nervos, poate. De fapt, numai nervos, dar știu că am pus mâna pe telefon pentru a-l suna pe A. D. – pe care-l cunoșteam puțin dar care împărtășește acea dragoste pe care o avem noi toți pentru anumite chipuri, anumite voci, anumite femei. Am stat de vorbă puțin cu A. D. Am închis repede, ca să ascult înregistrarea cu Macbeth pe care o adusesem de la Veneția.

A venit J.d.O.: era zece dimineața. Mi-a zis: «A murit Callas»… N-am putut răspunde nimic. Apoi cineva m-a sunat ca să-mi ceară să scriu un articol despre ea, atunci, imediat: n-am putut răspunde nimic. Nu știam ce să răspund. Apoi un nou telefon, mai târziu, peste două zile și apoi peste trei zile. Promisesem cu superficialitate unui editor  pe care nu-l cunoșteam că voi scrie într-o zi o biografie. Mi-a adus aminte de promisiune. Mă gândeam – «Follie! Follie!», cum striga Callas-Violetta – să scriu despre Wagner. Revenisem de la Bayreuth: producția lui Chéreau, despre Boulez, frumusețea lui Gwyneth Jones cântând Brünnhilde, noblețea lui Donald McIntyre ca Wotan: erau multe de povestit. Și apoi, dintr-o dată, fără să reflectez – aceeași inconștiență! – m-am trezit spunând: «Și dacă aș scrie despre Callas

Die Walküre (r. Patrice Chereau) – Bayreuth, 1976
Die Walküre (r. Patrice Chereau) – Bayreuth, 1976

Și m-am decis să scriu viața Mariei Callas. Dar nu puteam s-o fac decât foarte repede. Să mă pun imediat pe treabă și s-o scriu dintr-o suflare, pe loc. În săptămânile care veneau. Eram la sfârșitul lui Septembrie și i-am zis: «Vă trimit manuscrisul până la Crăciun!» Bineînțeles, nu știam în ce mă băgasem. Dar știam ce voiam să fac: doar să povestesc viața Mariei Callas. Fără înflorituri, fără prea mult lirism. Să-i povestesc viața, vocea și rolurile. Nimic altceva. Să imaginez povestea unei vieți care ar fi cea a unei voci de-a lungul unor roluri. Sau povestea unor roluri care devin o viață și o voce… Pentru că Maria Callas a tot fost în mijlocul viselor noastre celor mai nebune, în mijlocul descoperirilor și pasiunilor noastre.

Să ne amintim: primele discuri! Aveam șaisprezece ani: LuciaPuritaniiTosca: era de necrezut! Cum? Cum exista muzica asta, când pentru mine opera însemna Mozart, care devenea Wagner și, la rigoare, Verdi? Să ascultăm prima noastră Tosca, primele strigăte «Mario! Mario!», venite din spatele scenei, cu acccentele acelea un pic tremurate, neliniștite, care nu semănau cu nimic, dar cu nimic din ceea ce știam! Azi, când umplem trenuri întregi ca să ajungem la Orange sau la Verona ca s-o aplaundăm pe Madame Cutare în Lucia spunându-ne – noi cei care iubim opera – că e cel mai normal lucru din lume, pentru că face parte din bagajul nostru cultural cotidian, mai putem să ne imaginăm măcar surpriza, focul de armă, focul de tun, lovitura de bici care excită și care transportă, din acea Tosca 53, din acea Lucia? Și din Traviata publicată de Cetra?

Chiar dacă Maria Callas nu mai cânta de doisprezece ani – căci Callas a încetat să cânte (sau ceea ce înțelegem noi prin cântat) la 5 iulie 1965, pe scena de la Covent Garden din Londra – ea trăiește. Și dintr-odată ni se spune că a murit? Voiam să vorbesc despre ea pentru că nu realizam diferența! Callas trăia, Callas trăiește. Atunci, departe de orice ambiție literară – atunci, foarte repede – vreau s-o povestesc pe Callas. Poate pentru ca s-o înțeleg eu mai bine pe Callas: o viață. Date, roluri, nume. Această traiectorie fără sens, care pleacă de pe niște înălțimi și rămâne la înălțime până la ultima scenă a ultimei zile: «Avanti a Dio!». Tosca se aruncă în gol, cortina cade și Callas tace. Una dintre carierele cele mai scurte din câte au existat, un echilibru mereu pus în discuție, un exercițiu de înaltă acrobație, teatrul și iarăși teatrul în sensul cel mai arzător al cuvântului – și o voce pe care și cei mai neofiți dintre amatorii de operă o vor recunoaște întotdeauna dintr-o mie. Asta aveam de spus repede, în câteva săptămâni.

                                       Piere-Jean Remy
Callas: une vie
Editions Ramsay, Paris – 1978
Editura Muzicală, București – 1988
traducere de Adina Arsenescu

 

Maria Callas a murit acum 40 de ani, la 16 Septembrie 1977. Cartea lui Pierre-Jean Remy e o recomandare de lectură pe care o fac oricui, fără să obosesc niciodată. Remy a murit și el în 2010. Anul acesta, Warner (fosta casă de discuri EMI) a publicat un set de CD-uri cu înregistrări live restaurate ale Mariei Callas. Unele dintre ele sunt uimitoare (cele din Mexic, de exemplu). Revistele Diapason și Opera au dedicat coperțile numerelor pe luna Septembrie marii soprane dispărute.

 

Alexandru Pătraşcu

Articol preluat prin bunăvoinţa şi cu acordul autorului de pe blogul acestuia, https://despreopera.com/2017/09/16/callas-o-viata/

 

FacebookTwitterGoogle+WhatsAppLinkedInPartajează

Comentarii

Acest website conține cookie-uri. Utilizând acest site, vă dați acordul pentru folosirea cookie-urilor. mai mult

Ce înseamnă cookie?

Închide