FESTIVAL ENESCU 2017: Lume puţină la Mathis der Maler

Într-o Miercuri, 13 Septembrie, la Sala Mare a Palatului
Hindemith – Mathis der Maler (variantă concertantă)
Orchestra Națională Radio
Corul Academic Radio (maestru de cor: Ciprian Țuțu)
Dirijor: Lawrence Foster
Torsten Kerl (Albrecht von Brandenburg), Stella Gregorian (Contesa Helfenstein), Norbert Ernst (Hans Schwalb), Katerina Tretyakova (Regina), Martin Snell (Lorenz Von Pommersfelden), Falk Struckmann (Riedinger), Brigitte Pinter (Ursula), Lester Lynch (Mathis), Cosmin Ifrim (Sylvester Von Schaumberg), Balint Szabo (Truchsess Von Waldburg), Peter Galliard (Wolfgang Capito)

Pe la mijlocul anilor ’80, eram copil, am descoperit arta lui Grünewald într-un album de pictură ce tocmai fusese publicat în seria aceea celebră de la Editura Meridiane. Crucificarea e o imagine tip, cu care ne întâlnim atât de des, încât s-a banalizat, impactul emoțional e aproape nesemnificativ. Însă picturile lui Grünewald erau altceva: trupul lui Iisus atârnând pe cruce, într-o stare aproape de descompunere, excludea reînvierea, iar reproducerea din album, în culori proaste, amplifica senzația de oroare. Nu cred că artistul german avea o afinitate specială pentru morbid. Ce l-a putut face să picteze așa?

Ispitirea Sfântului Anton – Matthias Grünewald
Ispitirea Sfântului Anton – Matthias Grünewald

Și chiar dacă, pentru o dată, nu muzica și nici teatrul nu sunt importante, penultima scenă, cea a a ispitelor Sfântului Anton, mi-a rămas în cap, memorabilă, un moment în care cuvintele nu mai aveau rost. Peter Sellars, la premiera londoneză din 1995, a cerut chiar să nu mai fie afișate supratitrările din final și aseară am înțeles de ce. Și dacă tot am pomenit acest nume, Mathis der Maler ar trebui să fie un paradis al regizorilor. E o ocazie unică: muzica aproape că nu-i va încurca cu nimic, iar textul le-ar putea dezlănțui imaginația, tot așa cum intelectualii ar putea medita pe muzică la implicarea în viața cetății. Căci Grünewald a făcut-o și a încetat să mai picteze până la sfârșitul vieții, în timp ce echivalentul lui răsăritean, Andrei Rubliov, a lăsat cele mai frumoase picturi ale sale abia după ce a cunoscut vitregiile istoriei.

Al doilea episod al experimentului cu proiecții video în opere concert a fost cel puțin la fel de rău precum cel de la Œdipe. La fel de simplist și ilustrativ, recursul la imaginile cu frunze de plante de seră a fost de un kitsch suprem, neegalat decât de grotescul animației aripioarelor îngerașilor din picturile medievale. Salvarea de la dezastru a venit tot de la Matthias Grünewald: arta sa, de o frumusețe absolută, nu poate plictisi niciodată, oricât de obstinate ar fi fost proiecțiile dnei Vidu.

Acum mulți ani am citit o carte excelentă: Sensurile muzicii, de George Bălan. O recomand oricui aflat la primele contacte cu muzica clasică. Scrisă în 1964, cartea este un fel de metodă pentru a deveni meloman. Printre multele exemple de compoziții sugerate de George Bălan, una singură revenea în mai toate capitolele: Mathis der Maler. La vremea lecturii, mi-a fost imposibil să o ascult, discul lui Rafael Kubelik fiind greu de procurat. De ce, dintre toate muzicile de pe lumea asta, tocmai cea a lui Hindemith să fie atât de des invocată? Multă vreme am presupus că era o obsesie a autorului. Aseară, după concert, am realizat că sugestia sa era pe cât de insistentă, pe atât de subversivă: într-o lume precum România acelor ani, audierea muzicii și decriptarea sensurilor ei erau o cale spre libertate, iar Mathis der Maler era cea mai reprezentativă în acest sens. Hindemith a ales exilul, Silvestri, unul dintre puținii dirijori români care s-au încumetat sa abordeze simfonia cu același nume, la fel.

 

Alexandru Pătraşcu
Bucureşti

Articol preluat prin bunăvoinţa şi cu acordul autorului de pe blogul acestuia, https://despreopera.com/2017/09/14/mathis-der-maler/

FacebookTwitterGoogle+WhatsAppLinkedInPartajează

Comentarii

Acest website conține cookie-uri. Utilizând acest site, vă dați acordul pentru folosirea cookie-urilor. mai mult

Ce înseamnă cookie?

Închide