FESTIVAL ENESCU 2017: Zece minute cu Martha

În acea Marți, 12 Septembrie, la Sala Mare a Palatului
Enescu – Rapsodia Română nr. 1 în la major op. 11
Ravel – Concertul pentru pian în sol major
Debussy – La Mer
Ravel – Bolero
Royal Philharmonic London
Dirijor: Charles Dutoit
Solist: Martha Argerich – pian

Data trecută am ratat-o, cred că mai mult de teamă că nu voi înțelege mare lucru din programul eclectic cu care venise la Festival (Mozart, Schumann, Rachmaninov, Lutosławski, Debussy și Ravel), sperând în secret că va reveni curând. Așa am ajuns să aștept zece ani ca să o văd pentru prima dată pe Martha Argerich live. Acum, în 2017, ocazia era cu atât mai specială cu cât și ea și Charles Dutoit sunt în mod particular asociați cu muzica lui Ravel. Și Argerich și Dutoit au înregistrat Concertul în sol major de Ravel, separat, Martha chiar de două ori (cu Abbado încercând s-o tempereze). Sunt discuri de referință în discografia lucrării. Încadrată de două părți rapide impregnate subtil de jazz, secțiunea mediană a Concertului este o capodoperă în sine, un echilibru foarte fragil între o poezie senină și o tristețe reținută. Sigur, Rapsodia lui Enescu și Bolero-ul erau desertul care completa un program excelent.

Seara a început destul de mediocru, cu o Rapsodie destul de neînchegată, dar pe care bunul gust al dirijorului nu a scăpat-o înspre sonorități exagerate, o tentație căreia dirijorii români nu-i rezistă către finalul Ciocârliei. Dar, în general, tempii moderați ai lui Dutoit și o orchestră care trăgea puțin spre divertisment au dus către o interpretare puțin cam ternă.

Martha Argerich
Martha Argerich

Echilibrul dintre pian și orchestră s-a stabilit foarte rapid încă de la începutul Concertului lui Ravel, ritmurile americane fiind foarte frumos și agil redate, nimic hollywoodian, doar un amestec de finețe franceză și jazz, iar chimia dintre cei doi a devenit repede vizibilă. Acum multă vreme, Dutoit și Argerich au și fost căsătoriți, iar acest concert a fost primul pe care l-au cântat împreună, în 1958. Dar de la temperamentul cu care pianista ataca lucrarea în tinerețe, interpretarea s-a maturizat la al doilea disc cu Abbado, pentru ca azi, la vârsta amurgului, partea a doua să sune așa cum cred că și-a dorit Ravel. Un adevărat testament muzical, degajând o serenitate similară celei din Vier lezte lieder ale lui Richard Strauss. Delicatețea acompaniamentului orchestral respirând calm solourile suflătorilor de lemn se întâlnea perfect cu tușeul fin și melancolic al Marthei într-un moment de patetism reținut, aproape filosofic. Aceste nici zece minute cât durează Adagio assai meritau orice efort pentru a fi martorul lor, în sală. Dar Ravel nu-și propune să împingă spre requiem compoziția, așa că ultima parte a revenit la febrilitatea zilelor obișnuite, cu tenta meditativă căpătată mai devreme.

În rest, aproape că nu mai e mare lucru de spus. Un encore (o Partită de Bach) redundant în context, urmat de un Debussy destul de musculos, dar atât de bine articulat încât m-a străbătut gândul că poate Rapsodia lui Enescu n-a avut parte de mai mult de o repetiție. Apoi Bolero-ul inevitabil reușit și plin de culoare, cu o orchestră în care toate instrumentele sunt sigure pe ele în orice solo, și din nou un bis, orchestral de data aceasta, L’Arlésienne de Bizet, spre deliciul zgomotos al publicului, și așa ne-am despărțit și de Royal Philharmonic Orchestra. Un program pentru toate gusturile, în care rafinamentul a avut o secțiune foarte importantă.

Alexandru Pătraşcu
Bucureşti

Articol preluat prin amabilitatea şi cu acordul autorului de pe blogul acestuia, https://despreopera.com/2017/09/13/zece-minute-cu-martha/

 

FacebookTwitterGoogle+WhatsAppLinkedInPartajează

Comentarii

Acest website conține cookie-uri. Utilizând acest site, vă dați acordul pentru folosirea cookie-urilor. mai mult

Ce înseamnă cookie?

Închide