Festival Enescu 2017: Yeah! Ăsta e Mozart!

 

Într-o noapte, Vineri spre Sâmbătă, 8/9 Septembrie 2017, la Ateneul Român
Mozart – Così fan tutte
Les Musiciens du Louvre
Opt membri ai Corului Filarmonicii „George Enescu”
Dirijor: Mark Minkowski
Ana Maria Labin (Fiordiligi), Serena Malfi (Dorabella), Robert Gleadow (Guglielmo), Anicio Zorzi (Ferrando), Jean-Sebastien Bou (Don Alfonso), Giulia Semenzato (Despina)

Când te gândești la locurile legendare în care Mozart e la el acasă, primele nume sunt Salzburg și Glyndebourne. Apoi Aix-en-Provence. Și pe urmă vin restul, dar uităm – de vină e și mediatizarea firavă – că mai există și Stockholm, cu micul teatru Drottingholm găzduind anual un festival de operă din care Mozart nu lipsește aproape niciodată. Dar dacă ar fi să ne amintim rapid câteva producții memorabile ale operelor sale, cu greu poți evita Flautul fermecat (în suedeză, titlul original a fost Trollflöjten) regizat și filmat de Ingmar Bergman tot la Drottingholm acum mai bine de 40 de ani. Nu e întâmplătoare această introducere pentru că Marc Minkowski și ansamblul său, împreună cu regizorul Ivan Alexandre și echipa sa artistică au încheiat anul acesta un proiect cu trilogia Mozart/da Ponte chiar în luna August, tot acolo. Un proiect început în 2015 cu Le nozze di Figaro, continuat în anul următor cu Don Giovanni și acum cu Così fan tutte. Practic, distribuția de la Stockholm a ajuns intactă la București direct de pe scena de la Drottingholm, după ce a cântat cele opt spectacole ale seriei. Așa se explică poate și incredibila mișcare de scenă a celor șase artiști într-o reprezentație care a depășit cu mult granițele unui semiconcert. Inexplicabilă rămâne programare spectacolului în miez de noapte la Festivalul Enescu, reprezentația terminându-se puțin după ora 2:00…

Galerie foto (© Mats Bäcker): Così fan tutte@Drottingholm, August 2017

 

<
>

Îndrăznesc chiar să afirm că un Così fan tutte atât de bun nu s-a mai cântat niciodată în România ultimilor zeci de ani, ba chiar extind afirmația la întreg repertoriul mozartian. Marc Minkowski, cu stilul său neortodox de a dirija (tehnician imperfect, dar mare muzician, după cum îl cataloga un o analiză despre dirijori a revistei Diapason, tradusă mai demult pe acest blog) pulsează odată cu ritmul muzicii și Muzicienii Luvrului intră direct în inima și esența operei. Însă e o explozie controlată, în care articulația armoniilor lui Mozart rămâne intactă, probabil una dintre cele mai grele încercări ale unei orchestre. Minkowski a răsărit acum mulți ani în umbra curentului baroc european, cel al redefinirii, al recursului la intrumentele de epocă și la tempourile rapide, dar în timp a devenit el însuși o specie aparte, care nu se dă înapoi nici de la Beethoven sau Offenbach, pe care îi interpretează la fel de bine. În orice caz, osatura acestui concert a fost acest ansamblu de o vitalitate debordantă, dar nu vă imaginați nimic asemănător freneziei agresive a lui Currentzis ci mai degrabă o curgere a muzicii pe cât de rapidă pe atât de delicată. Că unul dintre corni nu mai funcționa bine la a doua arie a lui Fiordiligi sau că punctual au mai existat niște microdesincronizări chiar nu a mai contat, după aproape două ore de vertij. Dar această furtună a rămas mereu plină de eleganță și dincolo de ritmul susținut în care era spusă povestea puteai să te bucuri la fel de mult de simetria geometrică a vocilor din perechile pe care vanitatea naivă a personajelor le formau și le desfăceau pe scenă.

Soliștii, tineri toți. Și foarte, foarte buni, arâtând mereu publicului o muzică locuită. Vedeta a fost Robert Gleadow, un bariton canadian înalt, cu alură de golan seducător, ideal în rolul lui Guglielmo, care a jucat cu vocea fiecare cuvânt, căutând un sens adecvat (și actual) până și în cel mai obscur recitativ. De la impertinență și fanfaronada primului act, la meditația dulce amară a finalului, nimic nu i-a scăpat și totul a fost livrat cu aplombul unei voci care știa să fie impozantă, pentru ca în secunda următoare să devină lirică. De altfel Gleadow este și singurul din întrega distribuție care a cântat în toată trilogia suedeză (a mai fost Figaro și Leporello). Contraponderea sa a fost Anicio Zorzi și al său liric dar la fel de versatil vocal FerrandoAna Maria Labin a reușit în rolul lui Fiordiligi să evite aproape total să-și expună slăbiciunile din registrul grav printr-o stilistică perfectă, neratând nici un tril, și colorând cu voluptate o partitură dificilă, în timp ce Dorabella Serenei Malfi a fost perfectă, de o feminitate delicioasă. Să fim atenți, aceasta este noua generație de mari cântăreți, pe care am avut ocazia să-i vedem înainte de a apărea pe coperțile revistelor de operă: Malfi e deja confiscată de Metropolitan Opera (va face Cherubino și Dorabella, după Zerlina), iar Giulia Semenzato, această Despina, departe de stereotipul vocal al subretei, e deja obișnuită cu Teatro alla Scala. Cât despre Jean Sebastien Bou, la 45 de ani a fost veteranul distribuției, jucând un Don Alfonso hiperenergetic, dar foarte convingător.

Am lăsat la urmă performanța actoricească a acestei echipe, care a fost atât de impresionantă încât merită un comentariu separat. S-a cântat de peste tot: din mijlocul orchestrei, de pe scaunul dirijorului, într-o interacțiune continuă, dar fără ca acțiunea să decadă vreo clipă în derizoriul unei comicării ieftine. Fuori la spada! strigă Guglielmo în timp ce Gleadow îi smulge bagheta din mâna lui Minkowski și o folosește pe post de sabie împotriva lui Don Alfonso, după care o returnează politicos dirijorului amuzat. Despina fuge în sală și ridică un spectator în picioare pentru a se ascunde în fotoliul său, în timp ce-l folosește pe inocent drept paravan. Asta după ce mai devreme se erijase în dirijorul corului, la fel cum și Don Aflonso, cu impetuozitatea unui Figaro distribuise aceluiași cor partiturile în timpul unui recitativ atât de natural încât părea improvizat special pentru acel moment. Și pentru că veni vorba de cor, m-am bucurat să remarc faptul că cei opt aleși din ansamblul Filarmonicii „George Enescu” s-au descurcat foarte bine, chiar temerar aș adăuga, ținând cont de obiceiurile locale în care fără 30-40 de membri nici nu poate încăpea vreo discuție despre un concert baroc. Chiar 60 dacă e ceva din repertoriul clasic. Se poate și mai extrem de atât: la Drottingholm corul a numărat… patru persoane.

Două concluzii: prima, că s-a observat cu asupra de măsură ce înseamnă să faci spectacol dintr-o operă în concert, un contrast evident față de Œdipe din deschiderea Festivalului, când nu doar că personajele de pe scena Sălii Palatului nu au interacționat nici din priviri, dar nici măcar nu rămâneau pe scenă cât trebuia, încât finalul multor duete rămânea pe umerii unui singur artist. A doua concluzie e și mai dureroasă. În afara unor soliști aduși de Artexim la ONB pentru spectacole ale Operei în cadrul Festivalului, regula generală a operei în concert din cadrul bienalei a fost prezentarea unor opere care nu se cântă în România deloc, sau extrem de rar (WozzeckElektraTetralogiaParsifal etc.). A fost pentru prima dată după multă vreme când Festivalul a programat un concert cu o operă de repertoriu. Pentru cei care au avut inspirația să asiste la acest Così fan tutte, diferența față de modul în care este cântată această operă în România este așa de mare încât spectacolele de pe scenele românești par, prin comparație, niște fraude organizate, iar pedeapsa meritată care s-ar impune ar fi interzicerea lui Mozart până când se va atinge un nivel artistic acceptabil.

Și tot ieri, Vineri, 8 Septembrie 2017, la Sala Mare a Palatului
Enescu – Uvertura de concert pe teme în caracter popular românesc în La major, op. 32
Dvořák – Concertul pentru vioară şi orchestră în la minor op. 53
Mahler – Simfonia nr. 1 în re major
Pittsburgh Symphony Orchestra
Corul Filarmonicii „George Enescu” (maestru de cor: Ion Iosif Prunner)
Dirijor: Manfred Honeck
Solist: Anne Sophie Mutter – vioară

Scurta uvertură a lui Enescu a trecut aprope neobservată, cu toată perfecțiunea tehnică a redării ei de către orchestra americană. Oricum, un frumos omagiu adus patronimului Festivalului. Nu gust deloc marketingul de star al doamnei Mutter, însă idiosincraziile mele nu au nici o relevanță, atâta vreme cât celebra violonistă a cântat excelent Concertul de Dvořák, pur și simplu trecerile de la atacurile în forță și prestidigitația tehnică la lirismul elegiac acestui concert au fost neobișnuit de coerente. Și un foarte bun Mahler, de un colorit orchestral seducător, în care Manfred Honeck s-a lăsat antrenat chiar mai mult decât în expresivitate. Exemplar din punct de vedere tehnic, ținând cont că la final am aplaudat 8 corniști care n-au greșit nici măcar o singură notă. Însă Mozart care a urmat face ca amintirea acestui concert să înceapă deja să se disipeze…

 

Alexandru Pătraşcu
Bucureşti

Articol preluat cu acceptul şi prin amabilitatea autorului, de pe blogul acestuia, https://despreopera.com/2017/09/09/fuck-yeah-asta-e-mozart/

FacebookTwitterGoogle+WhatsAppLinkedInPartajează

Comentarii

Acest website conține cookie-uri. Utilizând acest site, vă dați acordul pentru folosirea cookie-urilor. mai mult

Ce înseamnă cookie?

Închide