Œdipe moare între ficuși la Festivalul Enescu. Dar atât de frumos!

Într-o Sâmbătă, 02.09.2017, la Sala Mare a Palatului
Enescu – Œdipe
Corul Filarmonicii „George Enescu” (maestru de cor: Ion Iosif Prunner), Corul de copii Radio (maestru de cor: Voicu Popescu)
London Philharmonic Orchestra
Dirijor: Vladimir Jurowski
Director multimedia: Carmen Lidia Vidu
Solişti: Œdipe – Paul Gay, Tiresias – Sir Willard White, Creon – Christopher Purves, Păstorul – Graham Clark, Marele Preot – Mikhail Schelomyansky, Phorbas – Insung Sim, Străjerul – Maxim Mikhailov, Teseu – Boris Pinkhasovich, Laios – Marius Vlad Budoiu, Iocasta – Ruxandra Donose, Sfinxul – Ildikó Komlósi, Antigona – Gabriela Iştoc, Meropa – Dame Felicity Palmer

Să deschizi Festivalul Enescu cu Œdipe de Enescu e o decizie curajoasă, fără discuție. Acum doi ani, anunțul mă făcea să văd cu ochii minții o Sală a Palatului dezolant de goală, pentru că muzica modernă (mai ales de operă) este încă departe de a fi gustată în România. Alte concerte din trecutul Festivalului o confirmau: Elektra de Strauss, sau Wozzek de Berg n-au trecut de 60% din capacitatea vastei și mohorâtei săli în care se țineau congresele partidului comunist de altă dată. Dar mediocritatea artistică muzicală din România celor 101 de săptămâni dintre două ediții de festival creează o așteptare extraordinară și am fost de-a dreptul încântat să văd atâta lume la acest Œdipe.

Să deschizi Festivalul Enescu cu Œdipe în versiune concertantă e o decizie discutabilă. Cu atât mai mult cu cât secolul XXI a propus viziuni regizorale foarte interesante pentru singura operă a lui Enescu. Din acest motiv s-a recurs la un procedeu folosit adesea pentru operele cântate de orchestre filarmonice cu soliști, numit generic semistaged, sau semiconcert, în care artiștii se mai mișcă prin sală, anumite instrumente sau coruri sunt plasate prin loji etc. Sigur, dacă ducem dezbaterea în planul patriotic, în care ajungem să cerem tuturor instituțiilor muzicale din România să contribuie fără rețineri la promovarea muzicii lui Enescu, atunci putem să ne mirăm că nu a fost folosită producția excelentă de la ONB drept vehicul vizual al acestui Oedipe. Dar, atâta vreme cât nici ONB n-a prezentat opera toată stagiunea trecută și dacă luăm în calcul și faptul că ar fi implicat costuri semnificativ mai mari (muzicienii ar fi trebuit să repete la București timp de săptămâni în șir), atunci cred că ar trebui să ne calmăm puțin și să ascultăm muzica, în primul rând. Continuând raționamentul, să reamintesc că acest concert de deschidere se va repeta la Londra pe 23 Septembrie, în aceeași formulă, fără să implice în nici un fel Royal Opera House care deține o producție senzațională a operei lui Enescu.

Subiectul regiei a tot fost comentat, astfel încât Festivalul a comandat o proiecție video care să acopere integral durata operei. Din păcate, deși imaginile au fost foarte frumoase, proiecția imaginată de Carmen Vidu nu a reușit să îndepărteze impresia unei prezentări PowerPoint abecedariene despre elenistică și mit, adresată middle managmentului în cadrul unui program de dezvoltare personală imaginat de departamentul HR al unei corporații. Mai bine s-ar fi găsit o soluție pentru un minim joc de scenă al soliștilor, pentru că au fost multe situații în care intrările și ieșirile lor de pe platou ignorau atât de evident indicațiile din libret, încât personajele care ar fi trebuit să se adreseze unele altora ajungeau să cânte singure în fața publicului. În general, interacțiunea lor a fost ca și inexistentă. Repetitivă în a recurge la imagini ale acelorași statui antice și la animații deseori naive, proiecția a sfârșit într-un cadru final al unui Œdipe ce se pierde printre niște ficuși, ceea ce e dezamăgitor, pe lângă senzația că tot conceptul părea un fel de difuzare de film mut cu muzică live, când, de fapt, cel mai important lucru era muzica.

Or, punctul de atracție a fost faptul că o orchestră excelentă (London Philharmonic) urma să atace partitura lui Enescu. Faptul că vorbim de un concert și nu de un spectacol de operă a pus pe primul plan tocmai sunetul simfonic al lui Œdipe și toate subtilitățile lui. Și, desigur, unul dintre dirijorii importanți de astăzi, Vladimir Jurowski, urma să conducă totul. Din acest punct de vedere, strict muzical, acest Œdipe a fost una dintre cele mai bune rendiții care au putut fi ascultate vreodată în România. Și pentru marea majoritate a celor care au rămas până la sfârșit, muzica redempțiunii din ultimul act rămâne o referință. Sigur, putem deplânge că fierăstrăul care încheia scena Sfinxului a fost aproape insesizabil, sau că ciripitul păsărilor din debutul ultimului act a fost nefiresc de sonor, dar acestea sunt detalii neimportante. Dacă mâine s-ar relua acest concert, sunt sigur că vor fi remediate.

După trei schimbări de soliști pentru rolul titular, aveam ceva îndoieli că Paul Gay ar putea să se ridice la nivelul celor care au interpretat rolul până acum. În timp, opera lui Enescu a ajuns să strângă o adevărată galerie ilustră de bași baritoni în acest rol de mare întindere, care cere multă rezistență în primul rând, dar și o expresivitate aparte, capabilă să acopere întreaga poveste a eroului prezent în trei acte din patru: la vârsta tinereții, apoi a maturității și sfârșind bătrân, împăcat cu soarta sa. Paul Gay a reușit în foarte mare măsură, chiar impresionând prin siguranță în ipostaza de rege al Tebei, deși n-a fost prea liric în postura de exilat orb în Atena lui Teseu. Totuși, performanța lui rămâne excelentă, chiar dacă puțin impersonală. O regie de scenă ar fi compensat poate. Umbrele lui Jose van Dam sau Johan Reuter se prelungesc și peste concertul de astăzi.

Celelalte roluri din Œdipe sunt, prin comparație, mult mai scurte, astfel că devine esențial instinctul fiecărui artist de a-și calibra vocea și expresivitatea pe o caracterizare cât mai convigătoare a personajelor pe care le intepretează. Așa se explică faptul că apariția cameo a lui Felicity Palmer ca Meropa a putut fi atât de convingătoare, expunând o voce de contralto legendară fără să i se observe deloc fisurile cauzate de vârstă. O apariție memorabilă și o amitire pe care o voi prețui mereu. Cu totul impresionant a fost și Willard White, autoritatea vocii sale de bas a dat o dimensiune implacabilă lui Tiresias, exact ce trebuia pentru un personaj care profețește cele mai mari grozăvii. În același registru al excelenței au fost și Păstorul lui Graham Clark și Phorbas cântat de Ingsung Sim. Primul pentru o caracterizare aproape vizuală a omului umil care este silit să-i dea lovitura de grație regelui, aproape de dimensiunea unui Mime wagnerian prin țipetele sale cântate, al doilea prin demnitatea cu care își declama rugămințile către Œdipe de a nu părăsi Corintul sau de a se întoarce în el. Dacă Clark s-a dovedit un tenor comprimar de clasă, Sim a repetat prestația sa foarte bună din spectacolele de anul trecut de la Covent Garden.

Apoi vin soliștii care au cântat „doar” foarte bine: Ildikó Komlósi, impunătoare în rolul Sfinxei, jucând cartea voluptății timbrului și a culorii, ceea ce a redus foarte puțin din imaginea stranie a personajului; Gabriela Iștoc, o Antigona excelentă până la punctul în care regretai că rolul e prea mic pentru o voce lirică foarte bună ale cărei limite ai fi vrut să le explorezi mai mult; Christopher Purves, un Creon solid, dar fără dimensiunea sa insidioasă și Mikhail Schelomyansky, un foarte corect Mare Preot.

Boris Pinkhasovich a atins asimptotic autoritatea necesară lui Teseu, în schimb Ruxandra Donose a părut subdimensionată pentru rolul Jocastei, chiar dacă a reușit câteva fraze frumoase, mai mult în actul al treilea decât în primul, iar Marius Vlad Budoiu n-a contat prea mult în rolul lui Laios, limitându-se la a cânta corect și atât. Din păcate, corurile au rămas în urmă față de nivelul general. Cel de copii practic nu s-a auzit și putem da vina pe dificultatea scenei în care apare, unde toată lumea cântă foarte tare, dar rămâne un minus. Apoi, Corul Filarmonicii „George Enescu”, care a cântat ca de obicei: cu o dicție confuză în multe momente (dar nu în toate, ceea ce e un progres și o mirare în același timp) și fără cine știe ce relief, texturile vocale în care trebuie îmbrăcate adevăratele fresce corale ale operei fiind un obstacol dificil de depășit. Jurowski a condus cu siguranță totul, fără să pară însă în largul său; direcția sa rămâne totuși de un foarte înalt nivel.

A fost un concert excelent în ansamblu, publicul a aplaudat cu sinceritate la sfârșitul unei seri memorabile, ce făcea aproape inutil concertul baroc care urma la Ateneu.

De duminică începe restul maratonului. Poate că website-ul Festivalului își va reveni, pentru că, deocamdată, confuzia pare să devină din ce în ce mai mare privind orele de începere ale concertelor, diferite de la o sursă la alta: de pildă, programul oficial indică ora 19:30 pentru Sala Palatului, în timp ce ziarul festivalului susține că ar fi 19:00. Care este informația de ultimă oră?

Alexandru Pătraşcu
Bucureşti

Articol preluat cu permisiunea autorului de pe blogul acestuia, https://despreopera.com/2017/09/03/oedipe-moare-intre-ficusi-la-festivalul-enescu-dar-atat-de-frumos/

FacebookTwitterGoogle+WhatsAppLinkedInPartajează

Comentarii

Acest website conține cookie-uri. Utilizând acest site, vă dați acordul pentru folosirea cookie-urilor. mai mult

Ce înseamnă cookie?

Închide