Beethoven, sau arta războiului cu … argumentul

Se îndrăgostise de puţine ori. Dar de fiecare dată fusese dragoste la prima vedere, focoasă, pustiitoare. Micuţa contesă pragheză. Ah, iubirea ei durase cel mai mult, chiar şi după căsătoria impusă de familia ei cu un alt nobil mai cu vază. El trebuise să se mulţumească a privi cum nici măcar nu intră în discuţie propunerea sa. Apoi fusese isteaţa fiică a fabricantului. Se opri în mijlocul drumului. Oftă.

Ludwig Van Beethoven (1770-1827)

Măsura Bonngasse cu un pas mare, disproporţionat faţă de corpul său şi aşa clădit în curioase măsuri. Şi acum îi venea să intre în pământ, disperat de neatenţia sa care îl costase mâna iubitei sale.

Era o după-amiază de duminică. Familia fetei, mai precis tatăl, la insistenţele şi lacrimile fiicei îndrăgostite acceptase să îl primească pe pretendentul acesteia la o cafea şi o discuţie serioase despre viitorul ei. Mai mult, pentru că pupila sa ceruse, acceptase tatăl şi ca barbatul pe care fiica îl iubea să ia masa de prânz alături de familie. Îi displăcea profund acest tânăr vulcanic, needucat, sărăntoc şi fără prea multe promisiuni de la viaţă. Ce promisiuni pot aduce talentul şi critica muzicală favorabilă. Nici măcar nu era instruit cum trebuie în muzică. Aşadar, succesul său era un hazard, nu o promisiune de viaţă îndestulată a fiicei şi a nepoţilor săi. Mai mult, tatăl său fusese un beţiv, cantor de biserică cum ar veni, trăind de pe mila îndurării superiorilor săi la câte prostii făcuse, care tocase banii tatălui său. Mda, bunicul acestui om fusese bărbat de ispravă. Negustor de stofe, făcuse avere frumuşică. Cât a trăit bunicul, şi pretendentul făcuse şcoală adevărată şi avusese parte de o educaţie bună. Cine ştie, poate totuşi are o şansă să aibă grijă cum se cuvine ca fiicei şi nepoţilor săi să nu le lipsească nimic, să fie fericiţi. “Unde dracu l-o fi găsit totuşi?! Femeile astea sunt superficiale întocmai ca struţii pe care îi jumulesc să-şi pună penele lor în cap!”, se oftică privind cum tânărul Ludwig intra pe uşă.

Se aşezară în jurul mesei. Îi displăcea total acest Ludwig cu opiniile sale care nu lăsau loc de nici un echivoc în orice, mai ales în politică. Cum ar veni, învăţa oul pe găină cum e cu politica. El muzician îi spunea politicianului şi industriaşului cum se face politica. Înghiţi cu noduri. Îşi dorea să vină clipa discuţiilor pentru care acceptase să îl tolereze. Simţea cum îi creşte tensiunea de câte ori Ludwig comitea stângăcii cu tacâmurile, cu postura la masă, cu aruncatul de firimituri spre vecini în focul argumentării. Deschise geamurile.

De cealaltă parte, Ludwig era în culmea stresului. Trebuia să demonstreze. Era conştient că nu beneficiase de educaţia perfectă, cuvenită unui domn, unui compozitor, unui muzician. Muncise singur ca să ştie cam tot ce ştia. Nu era suficient în societatea parvenită, ipocrită de atunci. Se străduia să fie convingător. Un argument îi scăpa clar din idee. Avea nevoie de o demonstraţie. Se ridică să scuipe pe fereastră afară ca orice om respectabil de clasă nobilă. În prima clipă nu înţelese de ce acel “afară” se prelinge. Nu auzi decât vocea de tunet a viitorului fostu socru: “Ieşi afară, mitocanule! Acum! Ieşi!”. Scuipase pe oglinda scumpă de Veneţia.
La pas pe Bonngasse

Namen-Jesu-Kirche, Bonn
Namen-Jesu-Kirche, Bonn

“Străduţa Bonn”-ului 18 este locul în care Ludwig van Beethoven şi-a petrecut prima parte a copilăriei, mai precis primii ani. Câteva numere mai sus se află şi biserica în care unele voci spun că ar fi cântat prima oară, Namen-Jesu-Kirche. Ar fi destul de puţin probabil, spun alţii, ca asta să se fi întâmplat, dat fiind faptul că, două străzi mai sus se află mănăstirea în care Beethoven a făcut şcoală de muzică şi carte (Bonner Münster)

Bonner Münster

şi este foarte probabil ca acolo să fi cântat de fapt prima oară.

Video: Lacrima Andra

Pe urmele sale prin Bonn te trezeşti cuprins de un soi de duioşie, cam cum e lumina soarelui într-o Germanie mai tot timpul mohorâtă şi rece, pe care o resimţi în oase. Bonngasse a fost o străduţă marginală a Bonnului istoric, aşa a rămas şi acum, de unde şi senzaţia de „căzut în istorie” sau „din istorie” în funcţie de direcţia de mers. La doar doi paşi, Bonnul forfoteşte haotic printre clădiri moderne şi minimaliste până la a-ţi da senzaţia că te învârţi într-o mare puşcărie, în care austeritatea arhitecturii are rol de reeducare, prin străzi nu tocmai curate pentru standardul german, cu beţivi care îşi trădează disperarea existenţei, cu şaormerii la tot pasul amestecate cu fast food-uri de toate originile posibile.

Vizitatorul nu are mari descoperiri a face în casa în care Ludwig s-a născut, al doilea fiu din cei şapte copii ai supratenorului Beethoven, preaîndrăgostitul de pahar, căruia fiul său, Ludwig avea să-i poarte pică tot restul vieţii de două ori: prima oară că şi-a nenorocit familia cu viciul său, a doua că l-a lăsat orfan.

Beethoven-Haus, Bonn

Un mic magazin de suveniruri îţi oferă o bună parte a partiturilor scrise de Ludwig van Beethoven, CD-uri cu muzică clasică, mici obiecte. În sălile de la etaj sunt expuse câteva obiecte de epocă, şi, un pian având aceeaşi marcă cu cel pe care cântase Ludwig. Nu, nu chair pianul care i-a aparţinut. La parter, în sala de concerte, mică, la fel. E linişte acasă la Ludwig. O curăţenie şi o ordine sterile care nu amintesc defel de spiritul epocii. E totuşi casa copilăriei sale. Cumva, e mai vie mănăstirea în care a făcut şcoală. În tăcerea zidurilor ei mai răsună şoapte şi sunete amintind de „Eroica” în timp ce pe sub zidurile ei, muezini se vaită lugubru din telefoanele unor neadaptaţi. Forfoteala voioasă de turişti trece adesea fără să bage de seamă pe sub ferestrele căsuţei marginale din Altstadt Bonn. Poate pentru că peste Europa se pregăteşte să se lase o linişte prevestitoare de iele rele.

 

Lacrima Andreica
Senior editor, Bonn, Germania

 

 

FacebookTwitterGoogle+WhatsAppLinkedInPartajează

Comentarii

Acest website conține cookie-uri. Utilizând acest site, vă dați acordul pentru folosirea cookie-urilor. mai mult

Ce înseamnă cookie?

Închide