Cânta-ți-aș mandolina!

lacrima ”Ar fi bine în zona Mediteranei, mai ales în spațiul italian să nu i te adresezi nici măcar din greșeală unei doamne, pomenindu-i de mandolină. E de la sine înțeles că ar fi o jignire și te-ar putea costa chiar viața, dacă doamna în cauză nu este cumva singură. Dar chiar și dacă este singură, te-ai putea alege cu o provocare la duel, dragul meu! Vreun simpatizant, sau mă rog, fie și vreun deranjat s-ar putea simți obligat să repare onoarea doamnei , rău cătrănită de o asemenea indecență!” – îi scria un anonim, pe la 1780, prietenului său care urma să călătorească în țara regilor Neapolelui. Prin târgurile și orașele italiene, cântatul la nou-inventata mandolină, deși o ocupație îndrăgită era în egală măsură și jargon birjăresc, și cu toate că era văzut ca ”un instrument potrivit doamnelor”, domnii se ofereau cu subînțelesuri la a cânta mandolinele…doamnelor. Pentru străinii care cutezau a se aventura în Italia, mai ales pentru bărbați mandolina privită cu uimire era și rost de multă hlizeală a italienilor care nu ratau momentul, dar și o mare problemă atunci când fie și fără să știe, călcau ”regula bunei cuviințe și se adresau nepotrivit doamnelor”.

Vorba s-a păstrat până astăzi. Drept, e folosită mai rar, dar a rămas. Și totuși, acest instrument care în secolul XIX făcea furori în toată Europa, până acolo că s-au construit ad-hoc pe alocuri orchestre uriașe de mandoline și se organizau competiții între ele, mai ceva ca între coruri sau între cântăreții de operă – și totuși, spuneam, mandolina astăzi este un instrument cvasi necunoscut. Ca un iubitor al acestui instrument am rămas nu de puține ori în consternare când  vecini ai marilor fabrici de instrumente ale Germaniei, privind la mandolină să întrebe uimiți: ”Ce e?”.

O glorie scurtă, alocată unei istorii milenare. Mandolina în sine pare să fi asistat la nașterea omenirii, întocmai ca și fluierul. După ultimele descoperiri și interpretări ale unor istorici francezi, pe pereții peșterii Trei Frați, din Franța se află încrustat un desen care ar reprezenta o mandolină la care oamenii ar fi cântat, dar care ar fi fost folosită și ca armă, fiind reprezentată ca un soi de arc rotunjit. Datarea spune că ar fi fost încrustată acolo pe la 13.000 î.e.n.

Forma cea mai apropiată însă de cea a mandolinei cunoscute nouă a fost descoperită în Mesopotamia, și apoi, stră-străbunicul mandolinei, oud-ul în Persia, la Bactria. Muzicienii mauri care au ajuns în Iberia în secolele VIII-IX au adus cu ei oud-ul, ca în secolul XI, Iberia maură, mai specific, Cordoba să devină centrul manufacturii de instrumente muzicale. Produsele manufacturate la Cordoba au ajuns în Provence și au influențat muzica franceză  și trubadurii ei  și, se crede că mai apoi au pătruns în întreaga Europă.

Se mai știe și că Spania maură avea în comun cu Sicilia și Bizanțul un instrument: liuta – fiica oud-ului. În Capella Palatina din Palermo sunt pictați cântăreți la liută, în reprezentări care vorbesc despre victoria normanzilor asupra musulmanilor. Cântăreții mauri au fost o prezență constantă la curțile regilor italieni din 1100 și astfel, pe la 1400, liuta era un instrument larg răspândit în Peninsulă.

Video: YouTube

În secolul XIV, liuta începe să fie modificată. I se dublează coardele, i se reduc dimensiunile corpului și primește numele de ”chitarra” în Italia, quintern – în Germania, guitarra – în Spania și, guiterre în Franța.

”Mandora” apare pentru prima oară abia în 1580, în Franța. E robustă, mică, în formă de lacrimă, ori pară și este considerată înaintașa adevărata a mandolinei. Abia pe la 1700 liutierii italieni aveau să termine de modificat și recreat forma ”mandorei” în ceea ce au numit ”mandolino barrocco”. Mandolina avea să străbată europa împreună cu cântăreții italieni care concertau sau predau muzica. Lui Gabriele Leone, Giovanni Battista Gervasio, Pietro Denis li se atribuie răspândirea mandolinei așa cum o cunoaștem azi, în toată Europa.

Dar mandolina nu-și terminase epopeea reinventării. Napoletanul Pasquale Vinaccia a modificat încă o dată trupul mandolinei, i-a alungit gâtul, i-a schimbat corzile cu unele mai puternice, și i-a modificat și structura de acordaj, standardizând-o. Toate aceste aparent mici modificări au făcut instrumentul mai rezistent, i-au dat un sunet mai profund și mai catifelat și o rezonanță mult superioară. Napoli rămâne centrul de forță când vine vorba de construcția de mandoline, atelierul lui Raffaele Calace existând încă și producând în continuare mandoline, mandole, mandocelli și multe alte minunății pentru pasionații mandoliniști.

Vivaldi sau Beethoven nu s-au putut abține și au compus sonatine și concerte surprinzătoare pentru acest instrument văzut mai degrabă ca modest, potrivit saloanelor și doamnelor care vor să-și omoare timpul. Până acolo încât astăzi suntem convinși că o mare parte a partiturilor interpretate la vioară au fost scrise pentru vioară, când, de fapt, au fost scrise pentru mandolină.

 

Lacrima Andreica
Senior editor Radio Domeldo şi corespondent în Germania

FacebookTwitterGoogle+WhatsAppLinkedInPartajează

Comentarii

Acest website conține cookie-uri. Utilizând acest site, vă dați acordul pentru folosirea cookie-urilor. mai mult

Ce înseamnă cookie?

Închide