Muzica de film, o Cenușăreasă…

sergiu alex La începuturile cinematografului, „drăcia” asta a fraţilor Lumière nu avea nevoie de aripa ocrotitoare a muzei artelor. Puse pe şotii, personajele primelor filme – cu puţine excepţii – atrăgeau cascadele de râsete ale spectatorilor, veniţi acolo tocmai pentru asta: să râdă! Filmul primilor ani nu devenise o artă şi cu atât mai puţin a şaptea!

Dar lucrurile nu aveau să rămână aşa, căci filmul se va transforma în scurt timp din „drăcie” în cea mai populară artă.

*

Muzica, precum o soră iubitoare, este arta însoţitoare a filmului. Şi a filmului, căci ea a făcut asta o istorie întreagă în teatru sau dans, din vechime şi până azi. Şi o va face mereu. Exemplele sunt nenumărate în antichitatea greacă şi romană, în teatrul Evului Mediu, în teatrul liric (opera), balet, ca să nu mai vorbim de music-hall. Cele două elemente, aducând fiecare valorile de necontestat ale individualităţii proprii, au creat un întreg mai mare decât suma părţilor – spectacolul finit, plusul de sensibilitate, de emoţie, plusul de artă aşadar relevându-şi evidenţa prin această fericită alăturare. La începuturile lui, în frumoşii ani din la belle-époque, pelicula de film era zeiţa adulată, nu muzica. Între film şi muzica însoţitoare, fie clasică fie ceea ce denumim azi muzică uşoară, nu existau corespondenţe de idei, cu excepţia hazardului: era nevoie, aşadar, ca un nou drum să fie deschis, acela al muzicii personalizate pentru filmul personalizat. Întâmplarea (sau nu) face ca un compozitor clasic s-o facă.

Suntem încă în la belle-époque, în anul 1908, când Camille Saint-Saëns scrie prima coloană sonoră pentru filmul Asasinarea ducelui de Guise. De atunci, avântul producţiei cinematografice mondiale e de-a dreptul colosal. Europa şi America devin cei doi mari poli ai filmului şi minţi luminate se întrec în inovaţii: în 1916, Victor Schertzinger înregistrează prima muzică destinată a fi utilizată doar în film şi de abia în anii ’30 ai secolului trecut începe producerea şi vânzarea, în scop comercial, a coloanelor sonore. Evident, după ce trecu lunga perioadă a filmului mut, sosi momentul cu adevărat revoluţionar, al marii descoperiri – filmul sonor. Momentul acesta are şi o dată de început: 23 ianuarie 1927, odată cu proiecţia primului film sonor, The Jazz Singer, Cântăreţul de jazz, al lui Alan Crosland. E actul oficial a vieţii în comun dintre film şi muzică. Astăzi, ca şi atunci, este imposibil de conceput că drumul lor ar fi putut fi altul, separat, şi că am fi vorbit la plural de „drumuri”.

Să ne imaginăm o scurtă istorie a filmului muzical. În rolul personajului principal fi-va chiar cititorul acestor rânduri, evident cel pasionat de muzică dar şi de film.

Scena I. Suntem în anii ’50 ai secolului trecut, pentru cine doreşte să fiu mai exact, în 1952. MGM prezintă The Big Musical Show of the Year! Singin’ in the Rain (Cântând în ploaie). Greşeală! Din fericire, nu fatală! Nu e cel mai mare spectacol muzical al anului, este cel mai are spectacol muzical al deceniului! Ba aş spune, vorbind numai de Europa, al mai multor decenii! Sigur, nu se putea prevedea acest The Big, la orice producător există întotdeauna o marjă de risc. Marja aceasta însă scade cu cât echipa care dă viaţă filmului are mai multă experienţă – pe de o parte – şi cu cât sunt mai exacte sondajele de piaţă, pe de alta. Şi sondajele astea, la începutul anilor ’50 se făceau cu creionul pe fluturaşi…

Filmul, a cărei muzică entuziasmează, bucură şi înseninează, este o spumoasă poveste, care, dacă n-ar fi întruchipată de staruri exepţionale – prin dans, cânt şi joc actoricesc, ar fi rămas un minuscul punct luminos, văzut mai mult de critici, într-o istorie a filmului muzical editată cândva. Le numim: Gene Kelly, Debbie Reynolds, Donald O’Connor, Jean Hagen, Rita Moreno. Dar aşa, pe orice critic ai chestiona, pe orice spectator-iubitor de film ai întreba, Cântând în ploaie rămâne în fiecare inimă drept primul musical care nu poate fi uitat. Un film ca acesta, comentează un înflăcărat cinefil, nu se face decât la o sută de ani! E o capodoperă!. Sau: cel mai bun film muzical făcut vreodată! Cei care sunt pasionaţi de statistici (care au – şi ele – învăţătura lor), pot avea la îndemână şi lista primelor 100 de filme ale Americii din toate timpurile publicată de American Film Institute. Pe locul 10, în 2007, găsim Singin’ In The Rain, dar pe locul întâi la secţiunea Musicals (Pe locul întâi fiind Citizen Kane al lui Orson Welles, din 1941).

I’m singing in the rain
Just singing in the rain
What a glorious feelin’
I’m happy again
I’m laughing at clouds
So dark up above
The sun’s in my heart
And I’m ready for love

Cine a văzut (şi revăzut, oare de câte ori?) filmul, citind primele versuri, va simţi nevoia irepresibilă de a şi cânta…

Scena II. Are 174 de minute, ţine aproape trei ore. Le oferi cu dărnicie din timpul tău, mai ales că cele trei ore nu-s pentru oricine, ci pentru cine apucă. Coada, la bilete, este imensă: rulează The Sound of Music ( Sunetul muzicii). Suntem în România anului 1965. Cu cât trec zilele de când rulează, cu atât scad şansele de a-l vedea. Are cinci premii Oscar, iar Maria ( Julie Andrews), bona dăruită cu harul muzicii, face deja parte din viaţa ta. Şi nu numai ea ci şi căpitanul Georg von Trapp, alias Christopher Plummer.

Instrumente nevăzute, auzite doar, îţi „cântă” melodia în minte. O dată, de două ori, de zeci de ori, Ea are un Oscar, primit în 1966, pentru cea mai bună muzică într-un film. Stai şi te întrebi: ai putea trăi acum fără ea, fără muzica aceasta, susurată în sufletu-ţi de duioase amintiri? Nu!, răspunzi oripilat că s-ar putea şi fără! Acum, adună în minte film cu film, muzică lângă muzică, şi răspunde la această întrebare. Nu, nu trebuie să-mi mai răspunzi, căci nu-ul va fi amplificat de zeci de ori!

Scena III. Suntem tot în paradisiaca la belle-époque. Este 23 septembrie 1909 şi în ziarul Le Gaulois, la Paris, apare primul episod din Le Fantôme de l’Opera, semnat de Gaston Leroux, jurnalist şi scriitor francez, un adulat al momentului, considerat ca având un excepţional „gust al neprevăzutului, travestirilor, dublei personalităţi şi al coincidenţelor duse până la limita credibilului,” cum scrie un biograf al său. Scriind asta, vă imaginaţi deja Fantoma de la Operă, chiar dacă n-aţi văzut filmul din 2004.

Open up your mind
Let your fantasies unwind
In this darkness which
You know you cannot fight
The darkness of
The music of the night….

Fantoma, desfiguratul şi genialul muzician ce trăieşte în hrubele Operei pariziene, o iubeşte la disperare pe Christine Daaé, prima soprană… Dar să nu povestesc… Ascultăm, dar ne şi amintim tema, dacă am văzut filmul, sau clipurile difuzate generos, cu ani în urmă, şi, în întregul ei, minunata muzică a lui Andrew Lloyd Weber. În distribuţia originală, cea din 1986, a reprezentaţiei scenice, au intrat Michael Crawford (Phantom), Sarah Brightman ( Christine), Steve Barton (Raoul), Rosemarie Ashe (Carlotta) şi John Savident (Firmin). Cum se ştie, de la Londra musicalul s-a mutat peste ocean, cu un cast schimbat, dar cu acelaşi fenomenal succes. Ca şi filmul, în spatele căruia au stat compozitorul Andrew Lloyd Weber şi regizorul Joel Schumacher.

*

Trei scene din sute şi sute posibile, la tot atâtea filme. Alte trei, acum, căci nici o istorie a muzicii de film nu le va putea ocoli vreodată. Game of Thrones, Urzeala Tronurilor este un serial de televiziune, fantezie medievală, produs de HBO pe baza scrierilor lui George R. R. Martin cu același nume. Muzica, genială, este scrisă pentru toate seriile de Ramin Djawadi.

Apoi muzica absolut miraculoasă a lui Hans Zimmer din Codul lui Da Vinci:

În fine, Light and Shadow, una din piesele lui Vangelis din coloana sonora a filmului Conquest of Paradise, care, şi muzica, şi filmul, lasă fără cuvinte.

Video: YouTube

Ar mai fi de spus ceva: filmul muzical rămâne emblema de căpătâi pentru cinefilul meloman care, prin el, prin genul acesta, primeşte cea mai accentuată amprentă de emoţie şi sentiment care, toate, se transformă apoi în amintiri de neşters într-o viaţă de om. Dar cealaltă muzică de film, cea căreia americanii îi spun score şi care însoţeşte pelicula de la început la sfârşit, are şi ea istoria ei. E hărăzită, din păcate, a nu trăi foarte mult, adesea doar o jumătate de noapte, precum Cenuşăreasa, spre a împrumuta ceva magic din minunata lume a basmului lui Charles Perrault.

În cazul nostru, prin această jumătate de noapte înţelegem timpul fizic al premierei filmului şi al „valurilor” provocate de el de după aceea. Doar pasionaţii melomani, strânşi (sau nu) în casta colecţionarilor de soundtracks, păstrează vii emoţia şi bucuria acestei muzici care nu se cântă în filarmonici sau se cântă rar, ca un hatâr făcut unui manager care, întămplător, este şi iubitor al muzicii de film. Aceia care îi cunosc pe neînfricaţii peţitori ai Cenuşăresei, deşi ştiu că povestea durează o jumătate de noapte, lăsa-vor oricând o şansă naratorilor ce sunt, dar de poveşti pe note muzicale, căci stelele le-au hărăzit talent şi har: John Williams, John Barry, Max Steiner, Maurice Jarre, Howard Shore, Henry Mancini, Jerry Goldsmith, James Horner, Hans Zimmer, Rachel Portman, Ennio Morricone, Burt Bacharach, Francis Lai, Michel Legrand, Nino Rota, Vangelis, Trevor James, Nicola Piovani, ş.a.

N.B. Rândurile de mai sus sunt, de fapt, un fragment dintr-un capitol al unei cărți – Incursiuni de meloman și, gândesc acum, mai actuale, poate, decât niciodată…

 

Sergiu Alex
Director muzical al Radio Domeldo – ascultă cu inima

 

FacebookTwitterGoogle+WhatsAppLinkedInPartajează

Comentarii

Acest website conține cookie-uri. Utilizând acest site, vă dați acordul pentru folosirea cookie-urilor. mai mult

Ce înseamnă cookie?

Închide