Crossover sau classical music pentru toți

sergiu alex Crossover. Înveţi cuvântul pentru că trebuie să-i cunoşti identitatea- o încrucişare, dacă apelăm la înţelesul lui literal. Crossover: o undă de succes a cântecelor lansate odată pentru un anumit public este propagată cu fervoare către alte segmente mari de public, încrucişând astfel stiluri muzicale diferite cu publicuri diferite. Spre a înţelege mai bine, imaginaţi-vă un val uman, format cvasispontan pe un stadion: suporterii se ridică în picioare când vine valul şi apoi se reaşează, cuminţi, pe locuri, până când vine valul următor. Spre a ajunge la esenţă, crossover, în cazul nostru, este un gen muzical care obţine un succes notabil nu numai la publicul propriu ci şi la cel care ascultă şi trăieşte muzical un alt stil.

Şi mai explicit: crossover-ul cucereşte, cu fragmente de clasic un public care nu (prea) calcă în sala de concert, cel care nu repudiază clasicul dar ascultă prevalent pop and rock. În secolul trecut, secolul care a cunoscut fenomenul crossover, experimentele au părut la început ciudăţenii (ca să nu le spun altfel), pentru a fi, apoi, urmărite, remarcate şi acceptate de critică şi presă. Iată doar câteva exemple: Canonul atât de cunoscut al lui Johann Pachelbel, Simfonia nr. 3 de Henryk Górecki şi Mişcarea a doua din Concertul pentru pian şi orchestră nr. 21, op. K 467, de Mozart, folosit în coloana sonoră a filmului Elvira Madigan (1967), a regizorului Bo Widerberg, – o poveste despre imposibila iubire dintre acrobata Hedvig Jensen (Elvira Madigan) şi locotenentul Sixten Sparre.

Tot crossover a fost (ehei, cine îşi mai aminteşte?) momentul de perplexitate pentru cei mai mulţi dintre fani, când Deep Puple a scos două celebre L.P-uri, intitulate Concerto For Group and Orchestra (Royal Philharomonic Orchestra) (1969) şi Gemini Suite Live (Cu Light Music Society, în 1970). „Îndrăzneala” fu recompensată cu creşteri fulgerătoare de audienţă pentru că „valul” trecu de la rock audience la classical audience. De aici, pasul spre repertoriul de operă a fost foarte uşor de făcut. Dacă tot faci pasul, spuseră criticii, inventăm un cuvânt care să fie cât mai sonor: operatic. Sunt în majoritate hit-uri pop and rock, care primesc o nouă înfăţişare sonoră. Şi dacă am ajuns aici, introducem acum un alt termen pe care trebuie să-l cunoaştem, căci , aşa cum spuneam mai sus, identitatea colocatarului nostru ne interesează până la cel mai mic amănunt. E cover. Cover-ul este o reinterpretare a unui cântec mai vechi, datorat unui alt artist, care s-a lansat odată cu un succes extraordinar pentru timpul acela şi pe piaţa aceea. Reinterpetarea este în aşa fel făcută, încât, în cazul genului operatic, piesa devine un nou hit, are dominanta muzicii de operă, dar câteva veşminte sunt împrumutate de la pop and rock music. Efectul este devastator ca emoţie şi bucurie muzicală, dacă maniera de interpretare, vocea (sau vocile), orchestra, orchestraţia, sound-ul în general, au harul lucrului bine făcut.

Ea, spre exemplu. Diva. Sarah Brightman. La pronunţarea numelui ei, cel mai bine ar fi să citiţi fraza precedentă. Totul se potriveşte. Parcă la împărţeala darurilor, ea le-a primit pe toate! E soprană şi actriţă în acelaşi timp. De teatru şi film, calităţi pe care maeştrii săi i le-au decoperit de foarte timpuriu. Răspunsul ei, la rigorile acestor profesii, atunci, la început de carieră, ca şi acum, pe culmile gloriei, este acelaşi: munca asiduă, ca respect pentru ascultător! Mai întâi, vocea. Cu toate că impostaţia vocii o conduce către repertoriul liric, Sarah dovedeşte, de fiecare dată, live sau în studio, că se mişcă uimitor de uşor în nenumărate genuri, inabordabile pur şi simplu pentru o soprană tradiţională: musical, pop, new age, operatic, simfonic sau simfonic rock. Nu există o altă soprană pe acestă minunată planetă albastră care să mai aibă o asemenea salbă de calităţi. De aceea, am spus (și scris!) de mai multe ori că la împărţeala darurilor, ea le-a primit pe toate!…

Mai întâi, vocea. De copilă, cei din preajmă ştiau că sunt în faţa unui fenomen în devenire. Apoi, dansul. La 16 ani, Sarah dansa ca o balerină, adunându-i pe toţi în jurul ei. Dansa într-un grup uitat astăzi, Pan’s People şi dansa excepţional, cum tot aşa şi cânta. Apoi, chipul angelic: doi ochi albaştri, trăsăturile fine ale unei fete cu adevărat frumoase, femeia atrăgătoare de mai târziu. Şi, nu în ultimul rând, spiritul: deschis, apropiat, cald. Cei care îi iau interviuri spun şi acum că impresia lăsată e doar una: toţi se cunosc de când lumea!

Şi atunci, când toate astea sunt date unui singur om, nu-i de mirare de ce titlurile pieselor ei, doar titlurile, dar piesele în sine?!, aduc bucurie celor care le aşteaptă. Cu bucurie au fost înregistrate, cu bucurie – am mai spus-o – cu respect pentru ascultător, au fost cântate: Amigos para siempre – 1992, cu José Carreras, A Question of Honour – 1995. Stărui aici puţin la acest din urmă titlu, A Question Of Honour. Ei bine, cu piesa aceasta, managerii săi muzicali şi-au imaginat scenariul cel mai şocant posibil pentru o lovitură mediatică. Prilejul s-a ivit pe dată: un meci cu o enormă miză la Campionatul mondial de Box, între germanul Henry Maske şi conaţionalul său Graciano Rocchigiani. Un public aflat la limita de sus a eterogenului, care merge la o partidă de box, are nevoie de o piesă pe măsură. Şi atunci, A Question of Honour le conţine pe toate: şi rock şi dance şi clasic. Nu-ţi vine să crezi că se poate cânta despre onoare susurându-ţi o arie din La Wally, la un meci de box…

Dar, seria de succese continuă. Cu Time To Say Goodbye – 1997, cu Andrea Bocelli, There For Me – 1997, con José Cura, Eden – 1998, La Luna – 2000, Harem – 2003, Fleurs du mal – 2008.( Un sound gotic exceptional, frisonabil! Un epic power score, tot cu Royal Philharmonic Orchestra). Titluri care au făcut şi vor mai face, mult timp de acum înainte, deliciul publicului iubitor de crossover. Care public, din ce în ce mai numeros, nu urmează doar o modă, înclin să cred, nu nutreşte doar un trend, nu-şi spune şieşi şi altora „aşa-i chic, ascultăm şi noi pop-opera”, ci trece dincolo de mode, oferind, cu timpul, statornicia pasiunii. Şi care e lucrul cel mai îmbucurător? Avalanşa tinerilor. Locul acela, rămas liber în raftul cu discuri, a început să fie umplut cu CD-uri de crossover. Inclusiv cu Classics, albumul de aur semnat Sarah Brightman, şi înregistrat cu Royal Philharmonic Orchestra, London Symphony Orchestra şi Prague Symphony Orchestra, forţe artistice de primă mărime, pe măsura starului. Acum, în 2017, așteptăm anunțatul nou album. Un lucru știu de pe acum: nu va fi mai prejos decât precedentele!

Video: YouTube

Sergiu Alex
Director muzical Radio Domeldo – ascultă cu inima

 

 

FacebookTwitterGoogle+WhatsAppLinkedInPartajează

Comentarii

Acest website conține cookie-uri. Utilizând acest site, vă dați acordul pentru folosirea cookie-urilor. mai mult

Ce înseamnă cookie?

Închide