Muzica revoluțiilor

lacrima În ce fel muzica urmărește sau dă tonul, ori însoțește revoluțiile? A fost întrebarea pe care am pornit într-o călătorie de căutare, călătorie inspirată de un material publicat chiar aici, mai zilele trecute. Se știe, muzica a însoțit și însoțește omul în toate momentele vieții sale: la naștere, la căsătorie, la moarte, în revoluții, în mișcări sociale. Dar mai ales, muzica însoțește omul în războaie: de la a-i insufla apartenența la un grup social, la o națiune și până la a-l motiva să-și apere pământul cu prețul vieții, ori până la a-i alina suferința și dorul departe de cei dragi, înfruntând moartea. Ea unește, e un limbaj universal. Muzica mișcă și unește deopotrivă femei și bărbați, bogați ori săraci, culți ori analfabeți și reușește să scoată din apatie până și pe cei mai morocănoși dintre noi. Nu degeaba inițiații au plătit compozitorii să scrie bucăți muzicale care să servească scopurilor lor secole de-a rândul.

Ei bine, cântecele care au prins aripi în revoluții, ori mișcări sociale și care să fi rămas de-a lungul timpului consacrate, neuitate sunt extrem de puține. Cazul cel mai cunoscut este al imnului Franței, ”La Marseillaise”. Dar ca majoritatea cântecelor care au supraviețuit timpului, nici acesta n-a avut inițial vreo legătură cu revoluția franceză, ci cu războiul. Mai toate cântecele care au supraviețuit istoriei sunt cântece fie militare, ori născute în războaie și adoptate de militari. ”La Marseillaise” a fost scrisă la Strasbourg, de Claude Joseph Rouget de Lisle în 1792, ca un cântec ce însoțea declarația de război a Franței împotriva Austriei. Cântecul s-a numit „Chant de guerre pour l’Armée du Rhin” (n.a. Cântec de război pentru armata Rinului). A trebuit să fie tradus în germană, pentru că alsacienii pe care ar fi trebuit să-i motiveze nu vorbeau decât prea puțin franceza la acea vreme franceza.

Doar trei ani mai târziu avea să fie adoptat ca simbol muzical al revoluției și al noii Republici. Și-a câștigat noul nume atunci când a fost cântat de voluntarii din Marsilia care mărșăluiau pe străzile Parisului în acele zile și devine imn de garnizoană a Marsiliei, când Francois Mireur îl cântă la o reuniune. Acest tânăr avea să devină medicul lui Napoleon Bonaparte, va fi numit general și va muri în Egipt, la puțin timp după ce va fi împlinit 28 de ani.

Interesant e că de Lisle n-a semnat vreodată partitura cântecului, cine va fi fiind autorul acesteia rămânând o zdravănă dispută pentru specialiști. Clar este că de la al lui Mozart ”Allegro maestoso” din ”Concertul pentru pian Nr. 25”, până la ”Credo”-ul lui Holtzmann din Mursberg ori la oratoriumul ”Esterei” semnat de Jean Baptiste Lucien Grison, sau, mai recent ” Tema e variazioni in Do maggiore” Giovanni Battista Viotti găsim numeroase și izbitoare asemănări cu ”La Marseillaise”, scrise înaintea acesteia.

Un alt cântec cu o poveste fascinantă este mai modernul ”Katiusha”, care, deși foarte popular nu e adeseori bănuit de a fi fost sufletul revoluțiilor și al partizanilor din Rusia până în Italia, Spania ori Grecia, unde, a unit oameni, a inspirat iubirea și apartenența la o cauză. ”Katiusha”,  cântec de rămas bun al unei femei care duce dorul iubitului plecat la război este scris în 1938 de Matvei Blanter pe scheletul poeziei lui Mikhail Isakovski și a fost cântat pentru prima oară de elevele Școlii Industriale din Moscova ca dedicație soldaților care plecau în 1941 să lupte împotriva naziștilor. În 1943, cântecul răsună în Italia, iar în următorii ani, ”Katiusha” e cântată de toți partizanii italieni, pe versurile lui Felice Cascione, ”Vântul bate” și face istorie alături de ”Bella Ciao” și ”La Brigata Garibaldi”. O reauzim pe ”Katiusha” în perioada revoluției spaniole, ca ”Primavera”, iar în timpul războiului civil grec (1946-1949), ”Katiusha” e tot cântecul partizanilor, dar cunoscută ca ”Imnul EAM”

Katiusha; în sală Valentina Batischeva, prima interpretă:

Au existat cântece care au însoțit toate marile momente și mișcări sociale, de la flower power, până la mișcările care contestau războiul din Vietnam. Unele au făcut chiar istorie o vreme, dar n-au supraviețuit timpului. Anii le-au șters din memoria oamenilor, odată cu dispariția mișcărilor sociale care le-au generat. Semn că, deși nu ne place, războiul unește și lasă urme mai adânci în popoare decât orice altă revoluție, ori mișcare socială, iar muzica ce îl însoțește dăinuiește.

Imnul golanilor:

Mai puțin preocupați poate cu războaiele deși n-am fost scutiți de ele, noi românii ne regăsim și păstrăm vie memoria unui cântec, ”Imnul golanilor” care ne-a însoțit în baia de sânge de la Universitate în anii 90. Despre el nu sunt multe povești ori date. Cristian Pațurcă, un bucureștean născut în 1964, trubaturul de la  Piața Universității din acea vreme, care scrie partitura pentru versurile lui Valeriu Sterian dispare de pe scena publică după baia de sânge a ”Mineriadelor” și moare în 2011. Cântecul său, ”Imnul Golanilor”, deși n-a fost singurul scris și cântat în acele zile, revine sporadic pe buzele românilor. Îl reauzim în aceste zile, pe versuri adaptate la povestea zilei de un tânăr care face furori pe rețelele sociale: Andrei Dorian Duma. În 1990, Andrei Duma nici nu era născut.

Ca o pată de culoare: cine mai asociază astăzi ”Wind of Change” al celebrei Scorpions cu căderea Zidului Berlinului sau a ”blocului comunist” ori cine îl mai leagă acum de celebrarea ”glasnost”-ului?

Wind of Change:

Video: YouTube

Lacrima Andreica
Senior editor şi corespondent în Germania

 

 

FacebookTwitterGoogle+WhatsAppLinkedInPartajează

Comentarii

Acest website conține cookie-uri. Utilizând acest site, vă dați acordul pentru folosirea cookie-urilor. mai mult

Ce înseamnă cookie?

Închide