Fluieratul în biserică… înnobilat

lacrimaO ușoară introducere în practica muzicii” compozitorul Thomas Morley, ”fură aduse pe masă cărțile de muzică. Doamna casei îmi înmână o partitură și mă îndemnă să o parcurg, să cânt. Cum eu, însă, după mii de umile scuze sincere am conchis că nu pot da curs rugăminților sale, dânsa deveni extrem de suspicioasă și unii dintre membrii familiei începuseră deja să șușotească cu privire la ce fel de educație putusem primi!” – cam așa se petreceau lucrurile în familiile burgheze ori ceva mai înstărite și până în cele nobile, în iluminatul baroc. Cine își închipuie astăzi că doar muzicienii cântau în baroc, se înșeală cumplit. Străbunicul lui Bach fusese morar și cantor într-o comunitate mică germană și nu-și iertase niciunul dintre fii de la ”îndatorirea morală a strădaniei de a studia muzica și a cânta în biserică”.

Dar până să ajungă în această epocă galantă, fluierul fusese apanajul aproape exclusiv al bufonilor, al circarilor, al trubadurilor. Unii îl atribuie păstorilor care l-au meșteșugit din lemnul care le era la îndemână în timp ce-și mânau turmele spre locuri cu iarbă mai multă. Alții îi văd nașterea undeva în preclasicism, prin Anglia. O altă parte sunt siguri că abia prin anii 1400-1500 fluierul, banalul fluier, intră pe ușa din față a muzicii și își găsește locul în partituri, în orchestre, alcătuiește cvartete dedicate și că, până atunci, n-ar fi existat.

Longevivul instrument este un mic gigant al muzicii și are o poveste de viață egală cu istoria lumii. De-a lungul timpului s-a reinventat aproape în fiecare epocă muzicală, de unde au rezultat și multiplele sale forme, structuri, mărimi, materiale de fabricație – de la lemn la plastic –  și… nume. Pentru germani e ”Blockflöte”, pentru englezi e ”recorder”, pentru majoritatea oamenilor rămâne: ”fluier”, deși pentru  lumea muzicală europeană, excepție făcând partea vorbitoare de limbă engleză, el rămâne aproape unanim: ” Blockflöte”.

Prin Renaștere, regăsim fluierul printre îngerii pictați pe pereții catedralelor ori în tablouri cu teme religioase, îl regăsim pe care alegorice, sărbători locale țărănești ori  fie și la mesele bogaților. Cu toate acestea nu ne-au rămas nici un fel de partituri scrise pentru Blockflöte în perioada renascentistă. Știm doar că pe la 1400 existau școli de muzică în care instrumentul era predat alături de toate celelalte considerate consacrate.

A intrat fluierul în biserică”, zice încă o vorbă hâtră prin satele germane pioniere ale Reformei, destul de apropiată unei alte expresii: ”fluieră în biserică”, ce avea și atunci, ca și acum, o conotație peiorativă. Nu se făcea să fluieri la sfinți, ori după preot, ca saltimbancii chercheliți din târguri. Totuși, Bach n-a ezitat să-i dedice partituri și să-l includă între instrumentele sale preferate.

Video: YouTube

Poate de aceea, fluierul a rămas un instrument folosit mai degrabă în familii, la sindrofii, în orchestre laice destinate unui nou for ce avea să se nască destul de curând în epocă: opera.

Blockflöte. Muzeul instrumentelor muzicale, Castello Sforzesco, Milano. Foto: Cristian Ivaneş
Blockflöte. Muzeul instrumentelor muzicale, Castello Sforzesco, Milano. Foto: Cristian Ivaneş

Domnișoara N. nu se poate abține de la a nu scandaliza lumea!”, nota într-un jurnal baroc o doamnă de la curtea Franței. ”Ce poate fi mai dizgrațios decât să vezi o femeie care pune la gură un fluier și se umflă pentru a sufla în dânsul?! E de neconceput ca o femeie de condiție să se aplece la comportamentul țăranilor!”.  Într-un ”manual pentru tinerele domnișoare” din inima Europei care se pregăteau să intre în societatea puritană, acestea erau îndemnate să părăsească incinta unde un domn ”ar îndrăzni să facă asemenea propuneri obscene dând astfel dovadă de un caracter dizgrațios”. Nu se explică în fila de manual de pension cum anume rezolvau aceste tinere întâlnirea cu Blockflöte în sălile de teatru ori de operă deja existente și pe care acestea trebuiau să le frecventeze inclusiv ca obligație socială. Probabil din pudoare, femeile își acopereau ochii cu evantaiele și priveau spre scenă, cu siguranță, printre penele acestora.

La o bună recitire!

Lacrima Andreica
Senior editor şi corespondent în Germania al Radio Domeldo

FacebookTwitterGoogle+WhatsAppLinkedInPartajează

Comentarii

Acest website conține cookie-uri. Utilizând acest site, vă dați acordul pentru folosirea cookie-urilor. mai mult

Ce înseamnă cookie?

Închide