O odisee electronică: Vangelis

sergiu alex Dacă pictura este un poem fără cuvinte iar poemul o pictură făcută din cuvinte, atunci muzica le reprezintă pe ambele. O frază spusă molcom, ca şi cum cel care o rosteşte ar aştepta să guste din savoarea ei, dar spusă şoptit, cu privirea dusă departe, învăluind drăgăstos cerul, şi cu gândul şi el fugit departe, la înţelepciunea bătrânilor filosofi ai ţării sale. E el, Vangelis, un Ulisse modern care, spre uimi lumea, trebui, şi el, să treacă mările.

Nu mi-l pot imagina pe Vangelis în altă epocă istorică. Nu ştiu dacă ar fi făcut carieră cântând la vioară, spre exemplu, la curtea unui principe, sau compunând până la epuizare, într-o odaie insalubră la mijloc de secol XIX, pentru o posteritate ingrată. Ştiu însă că de persoana lui s-a lipit irevocabil, începând cu anii ’70 ai veacului trecut, sintagma muzică electronică, gen care, astăzi, nu poate fi explicat pe de-antregul fără a i se pomeni numele. Nu este locul acum și nici scopul prioritar al autorului acestor rânduri, de a intra în istoria muzicii electronice. Am făcut-o cu un alt prilej, într-o carte, Incursiuni de meloman, apărută acum câțiva ani. Dorința mea este să-mi îndrept cât mai mult atenția asupra lui Vangelis, fără de care nu poate fi imaginată nici o istorie (scrisă sau nu) a genului.

E de spus aici că steaua luiVangelis s-a născut într-un context favorabil, în care electronic music ieșise deja din laboratoarele de sunet ale universităților sau ale pasionaților (puțini, la început) ai genului. Cu toate astea, omul acesta a fost și rămâne un mister. Trăieşte între claviaturi, e scump la vorbă şi toţi cei care au fost în preajma lui caută încă explicaţii. Cum a putut ajunge atât de faimos, cum a ajuns în vârful unui adevărat cult, un om fără şcoala muzicii, fără partituri, fără acel întreg ritual de care nu se poate despărţi – fiind în sângele lui – muzicianul crescut în buna tradiţie? N-a învăţat muzica în şcoală sau în familie şi nu pentru că n-ar fi avut aptitudini sau înclinaţii, ci pentru că „am crezut că unele lucruri nu se pot face pur şi simplu, şi nu mi-a plăcut ideea de a deveni o maşină sau un ins care trebuie să cânte la comandă piesele altora” – spune el într-un interviu. Și continuă: Pentru mine muzica are o adâncime extraordinară pe care, credeam atunci, cred şi astăzi, n-o poţi atinge cu puterile tale omeneşti. Nu m-am simţit niciodată un muzician. Nu mă simt nici acum! Nu e muzica pe care o înveţi la şcoală. Pentru mine, muzica e natura!

Ultima propoziţie cade ca o spadă! Pentru cei care mai caută răspunsuri, o explicaţie poate veni, totuși, rapid: Vangelis rămâne produsul de excelenţă al unei arte născute în epoca post-modernă – un timp ce se mişcă halucinant, într-un iureş de nedescris, şi care devine – atunci când sunt depăşite toate cotele maxime ale suportabilităţii – propriul său inamic, prilej cu care îşi dezveleşte, în toată cruzimea ei, boala autoimună, cea fără de leac. Este timpul ce aşteaptă izbăvitoarea schimbare.

După o carieră fulminantă care se metamorfozează, la o cercetare mai atentă, doar în albume (distincte muzical, precum și cele care cuprind muzică de film), toate, împlinind filosofia sa, aceea de a nu face muzică pentru bani, Vangelis uimește din nou în anul de grație 2016: cu acest Rosetta: un strigăt lumesc spre îndepărtate universuri. Radio Domeldo vi-l oferă, pe canalul Live (în selecțiuni). De căutat și ascultat – e un opus ce încoronează o carieră. E muzica însoțitoare a neobositei călătorii spre noi înșine.

Video: YouTube

Sergiu Alex
Director muzical al Radio Domeldo – ascultă cu inima!

FacebookTwitterGoogle+WhatsAppLinkedInPartajează

Comentarii

Acest website conține cookie-uri. Utilizând acest site, vă dați acordul pentru folosirea cookie-urilor. mai mult

Ce înseamnă cookie?

Închide