E ziua ei… O Traviata cum n-a mai fost. Cu Anna Netrebko

sergiu alex 7 august 2005. Salzburg, Austria.

O lume întreagă aștepta, febril, ziua aceasta. Pentru a intra însă în lumea unui festival ce a atras deopotrivă elogii și invidii – e vorba de Salzburger Festspiele, încercăm să intrăm, la rându-ne, – și o facem cuminți și tăcuți – într-un muzeu al acestei prestigioase manifestări muzicale, pe care îl vizualizăm mental chiar acum…(-) Festivalul este unul preponderant muzical, pe lângă Eutherpe și alte zeițe fiind invitate a-l patrona cu artrele lor. Cei care l-au imaginat s-au gândit ca toate artele ce vor fi înfățișate publicului să fie în cea mai mare parte vii. Ce înseamnă asta? Austriecii înșiși denumesc cele cinci săptămâni de sărbătoare Salzburger Festspiele (Music und darstellende Kunst, Muzică și arte ale spectacolului, performing arts, spun englezii). Prin urmare, artele în desfășurarea lor vie. Față de artele vizuale statice în timp, care pot fi receptate într-un timp nedefinit, deosebirea este chiar aceasta, că sunt vii. Esența artelor spectacolului, spune un critic – constă în orientarea către arta ca proces, în locul lucrării de artă ca obiect palpabil. Cu alte cuvinte, oferta lor este mai degrabă o punere în scenă, unde ai senzația că procesul creativ nu-i terminat și că el continuă neîncetat, da capo al fine. Este, iată am găsit, un spectacol continuu. Starea aceasta îi conferă o anumită efemeritate, adică nu poate fi repetat aidoma. Dar genial. Pentru că mustește de viu. Aceasta a fost impresia lui Rolando Emilio (fratele imaginar geamăn al celebrului tenor Emilio Rolando Villazón Mauleón, într-o poveste ticluită de autor şi descrisă în capitolul cărţii sale – nota redacţiei) când a văzut La Traviata lui Giuseppe Verdi, capodoperă a artei lirice cât timp opera va trăi! Era la Salzburg, în neuitata seară/noapte de 7 august 2005.(-)

Un vis îmbrăcat în aur, aceasta a fost de fapt La Traviata, spectacol total semnat de Willy Decker, cel mai curtat regizor de teatru german care, paradoxal, este cunoscut mai mult pentru strălucitele montări de operă. A debutat la Festspiele în 2004, când a regizat opera Die tote Stadt (Orașul mort) a lui Wolfgang Korngold. Atunci, în 2004, nu avea de unde să știe că doar peste un an steaua lui va străluci din nou. De astă dată până la incandescență, pentru că speratul prilej sosi: fu solicitat să pună în scenă ceva dificilissim, cea mai cunoscută operă din istorie La  Traviata. Fiind atât de cunoscută, dușmanii lui se iveau din toate colțurile lumii : erau ideile preconcepute, clișeele atât de cunoscute ale punerii în scenă. Toate astea erau lesturi în mintea oamenilor și, din păcate, lesturi de care nu se puteau lepăda. Se va întâmpla la fel și acum?  Acele mii de melomani, cunoscători la amănunt a partiturii verdiene, dar și a clișeelor de punere în scenă, vor aplauda condescendent la un spectacol făcut după aceeași rețetă și vor spune oare, la sfârșit, că au asistat la un spectacol reușit?

Aceleași gânduri le avea și Rolando Emilio, „fratele” tenorului.

Anna Netrebko
Anna Netrebko

Mai avea însă și altele: dacă „fratele” lui, Rolando Villazón, tenorul, va fi la înălțimea amețitoare a așteptărilor, căci de Anna Netrebko, crocanta soprană (cuvinte quasi-malițioase, ale unei cronicare germane), nu avea emoții.

Emilio închise ochii. Primele măsuri, Doamne de câte ori ascultate până acum, redeșteptară în el sentimentul pe care îl avea altădată în suflet, dominant și acum, că tragedia omului urmează să-și arate chipul. Dar stai!  Cortina e ridicată! Ba, nu-i nicio cortină! Și-atunci, nu-ți mai pironești ochii, ascultând-o, în faldurile de pluș, nu mai urmărești cu privirea desenul în zig-zag al tivului ei lateral… Așadar, un început fără cortină. Pfuuu!, făcu Rolando Emilio, „fratele”, nu-i clasică! Pe chipu-i semiobscur se instală pe dată curiozitatea. Își acoperi instinctiv nasul și gura cu palmele mâinilor și rămase așa, ca o statuie pietrificată instantaneu de măiastrele sunete ale uverturii verdiene. La Traviata începu…

Lungi, molcome, triste și tânguitoare sunt notele acestea ce încep Il preludio: de câte ori le va fi ascultat?, căci La Traviata este odorul său de suflet.  Sentimentul nu se născuse acum, ci cu mulți ani în urmă, când acasă fiind, în Mexic, Emilio Rolando Villazón, tenorul, îl chema la premiere și prezența în sală a lui Rolando Emilio îi făgăduia dulcea chezășie a reușitei…  În lumea artistică, acest cuvânt “reușită” este adesea înlocuit cu succes. Dacă “fratele” se afla acolo, spectacolul era de fiecare dată un triumf. “O fi și-acum la fel? “

Un orologiu enorm, în partea dreaptă a scenei. Sprijinit de peretele albastru-gri al fundalului, el amenință vietatea gânditoare numită om, cu arătătoarele-i fatale. Violetta, dama cu camelii, este, acum în timpul uverturii, un personaj “mut”. Dar “povestește”, alături de implacabilul Destin, personajul sobru și neîndurător ce străjuiește  mașina aceasta infernală cu care fu înzestrat – orologiul. Ea imploră Destinul acesta care o pironește cu ochi reci și indiferenți să-i mai îngăduie câteva clipe de fericire înainte de a-i pecetlui soarta… Din jocul acesta mut spectatorul află întreaga  tramă a poveștii, fără a mai fi nevoit  să apeleze la un libret sau comentariu. Dar care o fi acel spectator neștiutor? Miile de melomani de aici știu povestea întreagă. Cu lux de amănunte! Ce sală, ce loc binecuvântat, ce muzicieni, ce artiști, ce performanță!, gândi Rolando Emilio, „fratele”.

Willy Decker, regizorul, asta a și dorit: să lase spectatorul, să lase melomanul să construiască singur acțiunea, dându-i doar elementele esențiale. Și astfel, tot ce se desfășoară pe scenă, zbucium, cânt, nădejdi, tot și toate se află sub zodia neîndurătorului orologiu…(fragmente din volumul Sergiu Alex, Muzică în noapte, Ed. Școala Ardeleană, Cluj-Napoca)

Video: YouTube

Văzând spectacolul și de atunci altele și altele, toate un triumpf, un pasionat  meloman scrise  prietenilor pe Fb:  This woman and her talent take my breath away.  Ca el sunt alții,  mii și mii. Îi găsim, neîndoios, și între fidelii ascultători ai Radio Domeldo – ascultă cu inima! De ziua ta, Anna,  – 18 septembrie – nu numai Happy Birthday to You, ci și большое спасибо – bolshoe spasibo!

PS. Salzburger Festspile şi Traviata din 2005 sunt, bineînţels, evenimente reale. Fratele lui Villazón (Rolando Emilio), gîndurile şi  trăirile sale sunt rodul fanteziei libere a autorului.

 

SERGIU ALEX
Director muzical al Radio Domeldo – ascultă cu inima!

 

FacebookTwitterGoogle+WhatsAppLinkedInPartajează

Comentarii

Acest website conține cookie-uri. Utilizând acest site, vă dați acordul pentru folosirea cookie-urilor. mai mult

Ce înseamnă cookie?

Închide