De la van Beethoven la van Buuren 5: teoria lui Darwin şi veriga lipsă

Garaz Continuitatea culturală între van Beethoven (1770-1827) şi van Buuren (n. 1976) pare a fi un absurd, chiar dacă ar trebui să intre şi ea sub incidenţa teoriei evoluţioniste a lui Charles Darwin. De o parte, avem originea referenţială a culturii muzicale moderne (van Beethoven), iar de cealaltă ‒ expresia de vârf a culturii contemporane a maselor (van Buuren). Şi nici o verigă doveditoare a unei descendenţe genealogice. Doar sonoritatea numelor, originea comună şi adresabilitatea ‒ masele de auditori. Prea puţin pentru a înţelege înrudirea deşi, paradoxal, van Buuren însuşi oferă întreaga sumă de verigi darwiniste doveditoare, iar în realitate această opoziţie între clasic şi electronic nu este decât doar o iluzie.

La început a fost scandalul. Compozitorul şi dirijorul austriac Gustav Mahler (1860-1911) recurge la „remixarea” simfoniilor lui Beethoven, în special a celei cu numărul IX, Oda bucuriei. Rescrierea textului canonic şi drept consecinţă sonoritatea „remixată” a simfoniei cu valoare testamentară a şocat publicul şi mai ales pe critici. Explicaţia oarecum „vinovată” a lui Mahler (după al doilea concert din 18 februarie 1900) s-a bazat pe trei argumente: (1) surzenia lui Beethoven, (2) evoluţia instrumentelor de alamă şi (3) evoluţia gândirii muzicale în plan tehnic şi expresiv.

Cazul Mahler a fost ca o piatră aruncată în apă, iar cercurile nu au întârziat să se releve. Cel mai vizibil dintre aceste cercuri, al doilea, îl prezintă suita pentru pian Tablourile dintr-o expoziţie (zece părţi, 1874) a compozitorului rus Modest Petrovici Mussorgski (1839-1881), ale cărui remixuri celebre marchează întreaga desfăşurare a secolului al XX-lea prin transcrierea pentru orchestră a lui Maurice Ravel (1875-1937), prin albumul cu acelaşi nume realizat de formaţia Emerson, Lake & Palmer (1971) şi pentru remixarea electronică (1976) aparţinând lui Isao Tomita (1932-2016).

Un următor cerc mai puţin vizibil, al treilea, îl prezintă pe Johann Sebastian Bach (1685-1750) însuşi „remixând” (transcriind) concertele pentru vioară ale lui Antonio Vivaldi (1678-1741) în sonorităţi de clavecin şi orgă în virtutea admiraţiei pe care o avea pentru „stilul italian”. Mai mult, Bach este cunoscut nu doar pentru „remixarea” de lucrări muzicale, ci în egală măsură pentru „remixarea” şi „remasterarea” stilurilor naţionale italian, francez, german şi englez într-o sinteză de ordin superior prin care încheie şi închide perioada Barocului european. La rândul lor, Mozart şi Beethoven „remixează” ei înşişi lucrări de-ale lui Bach: transcrieri de fugi din Clavecinul bine temperat pentru cvartet de corzi (K. V. 405, Mozart) şi fuga nr. 22 din acelaşi ciclu (caietul I, Beethoven) pentru cvintet de corzi.

„Remixarea” lucrărilor lui Bach se menţine ca o tradiţie până în zilele noastre printr-o genealogie în care intră compozitori ca Franz Liszt (1811-1886), Edward Elgar (1857-1934), Ferruccio Busoni (1866-1924), Serghei Rahmaninov (1873-1943), Arnold Schönberg (1874-1951), Max Reger (1873-1916), Igor Stravinski (1882-1971), Anton Webern (1883-1945), Alban Berg (1885-1935) sau Luciano Berio (1925-2003).

Un autentic mashup îl realizează Charles Gounod (1818-1893) în celebra Ave Maria, suprapunând propria melodia peste textul Preludiului nr. 1 în Do major din Clavecinul bine temperat (volumul I) de Bach. La fel va proceda şi Kelis Rodgers (n. 1979) în piesa Like You de pe albumul Kelis Was Here (2006), unde linia melodică hip-hop a solistei se suprapune peste aria Reginei Nopţii din Flautul fermecat de Mozart. Italianul Luciano Berio merge şi mai departe în partea a III-a din celebra lui Sinfonia (1968), unde peste materialul muzical împrumutat din Simfonia nr. 2, a Învierii, de Mahler (deja „remixat”) se suprapune un şir din peste douăzeci şi două (22!) de împrumuturi („remixate” şi ele) din lucrările altor compozitori. Un adevărat model de studiu şi analiză pentru van Buuren.

Însă doar repertoriile lui van Beethoven deţin până în prezent poziţia superioară a clasamentului în materie de remixare unde deja poate fi vorba despre un canon în care intră:

Bagatela nr. 25, în la-minor, pentru pian (Für Elise): piesa Metal Heart de pe al şaselea album, cu acelaşi nume (1985), al trupei germane de heavy-metal Accept, dar şi single-ul I can (2003) al rapperului american Nasir Jones;

‒ toate cele trei părţi (performanţă formidabilă!) ale Sonatei op. 27 nr. 2, în do-diez minor pentru pian (A Lunii): piesa Because (The Beatles) inspirată din partea I-a; piesa My Immortal (Evanescence), precum şi piesa Lacrymosa de pe albumul The Open Door din 2006); piesa Fallin (Alicia Keys) de pe albumul Songs in A Minor (2001);

Simfonia a V-a, op. 67, în do-minor (începutul părţii I): celebra „remixare” în stil disco de pe coloana sonoră a filmului Saturday Night Fever (1976) care aparţine compozitolui american Walter Murphy (n. 1952); piesa Roll Over Beethoven de pe albumul ELO 2 (1973) a formaţiei Electric Light Orhcestra (pornind de la originalul lui Chuck Berry din 1956); piesa The Fifth de pe albumul Rock Symphonies (2011) al violonistul David Garrett (n. 1981); single-ul de debut When I Get You Alone (2002) al cântăreţului american Robin Thicke şi până la urmă remixul Wolfgang’s 5th Symphony a DJ-lui american Wolfgang Gartner (n. 1982);

Simfonia a IX-a, op. 125, în re-minor (Corală sau Oda bucuriei): încheierea albumului Difficult to Cure (1981) al formaţiei Rainbow (chitară-solo Ritchie Blackmore).

Astfel, continuitatea se întrevede şi încă foarte clar, iar problema verigii absente este una falsă. Şi nu Armin van Buuren, ci Wolfgang Gartner mixează o lucrare de van Beethoven, aici putând fi remarcată deplasarea accentului de prioritate de la nativ (Olanda) la cultural (Germania). În orice caz, DJ Tiesto deja le-a luat-o tuturor înainte mixând Adagio pentru corzi, op. 11 (1938), de Samuel Barber (1910-1981).

Video: YouTube

Evoluţia de la van Beethoven la van Buuren devine foarte vizibilă, însă nu prin forma de sonată, genul de simfonie, armonia tonal-funcţională sau scriitura omofonă beethoveniene, ci printr-o serie de procedee ale gândirii muzicale ‒ remix-ul şi mashup-ul ‒ care nu prea se dovedesc a fi de o contemporaneitate radicală. Altfel spus, s-a mixat, se mixează şi încă se va mai mixa o perioadă nedeterminată de timp. Şi s-ar putea ca Armin van Buuren să-şi revendice totuşi descendenţa „titanică” mixând în stilul lui caracteristic un hit din tezaurul lucrărilor lui Ludwig van Beethoven.

 

Oleg GARAZ

FacebookTwitterGoogle+WhatsAppLinkedInPartajează

Comentarii

Acest website conține cookie-uri. Utilizând acest site, vă dați acordul pentru folosirea cookie-urilor. mai mult

Ce înseamnă cookie?

Închide