Rigoletto şi cenzura

cover picture USA Spectacol la Opera Naţională Română cu Rigoletto miercuri seara. Fireşte, fără cenzură. Verdi însă a avut probleme uriaşe cu cenzura austriacă, astfel încât premiera nu a putut avea loc decât în 11 martie 1851 la Veneţia, încă sub ocupaţie austriacă. Tema este preluată dintr-o lucrare a lui Hugo, şi ea blocată de cenzură în 1832. Hogo ironizase libertinajul de la curtea regelui Francisc I al Franţei, iar Verdi a schimbat puţin personajele şi ţara, transformând-ul în ducele de Mantova. O critică a moravurilor şi a vremurilor, veşnic mereu aceleaşi.

Revenind, Oleg Ionese (Rigoletto) şi Diana Ţugui (Gilda, fiica lui) au făcut roluri foarte bune, şi restul distribuţiei oferind o interpretare iscusită . Orchestra Operei, condusă de József Horváth, a fost, ca în ultima vreme, impecabilă.

De mult voiam să-mi exprim însă o nedumerire legată de publicul clujean, atât de teatru, cât şi de operă. Observ că există bizarul obicei de a aplauda şi ovaţiona în picioare la sfârşitul FIECĂRUI spectacol. Asta nu este în regulă şi, desigur, nici în practica marilor teatre sau opere din lume. Ovaţionatul în picioare la finalul unui spectacol se face rar, chiar foarte rar, şi doar în cazul unei reprezentaţii absolut fabuloase, cu totul şi cu totul excepţionale. În Italia, ţara operei prin excelenţă, dar nu numai în Italia, publicul ştie exact şi precis când să apalude doar, când să ovaţioneze îndelung sau când să fluiere – da, să fluiere. În 7 decembrie 1992 Pavarotti a greşit de trei ori în Don Carlo la Scala, şi a fost fluierat copios de un public super-cunoscător şi super-intransigent. Dirijorul orchestrei, Claudio Abbado, a fost în schimb ovaţionat îndelung. Poate că, pe lângă multe alte goluri şi carenţe pe care tânăra generaţie şi nu numai le are astăzi din cauza unui sistem de învăţământ osificat şi depăşit, cineva ar trebui, cândva, să le umple şi pe acestea.

Foto-Video: Cristian Ivaneş

PS.  Nu ştiu dacă cineva a observat un lucru important. De ani buni de zile deasupra scenei, în locul vechii steme reseriste dată jos la Revoluţie, era un contur scorojit cu două găuri. Eu fiind revenit în ţară după o absenţă îndelungată, observ că acolo se află stema regală a României. Aflu că este acolo de la sfârşitul anului trecut. Nici nu se putea mai nimerit!

P1110014

 

Cristian Ivaneş

FacebookTwitterGoogle+WhatsAppLinkedInPartajează

Comentarii

Acest website conține cookie-uri. Utilizând acest site, vă dați acordul pentru folosirea cookie-urilor. mai mult

Ce înseamnă cookie?

Închide