Pe urmele liedului uitat

13059379_1208807279129368_1701183270_n “De-aș fi pasăre și-aș avea două aripi aș zbura la tine! Dar nu pot fi și aripi n-am, așa că rămân singur aici”, cânta îndrăgostitul care tocmai frânsese inimile a două domnișoare, rupsese neonorabil o logodnă și era gata să rupă lumea în două pentru cea de-a treia domnișoară: talentata și sensibila Clara. În plină febră a iubirii, omul care aruncase profesia de avocat la coșul de rebuturi al vieții sale pentru a îmbrățișa muzica pe care o studiase cândva în copilărie, acest om, așadar, a scris poate cele mai frumoase lieduri ale romantismului, de o sensibilitate și vibrație muzicală ieșite din comun. Astăzi ne sunt mai puțin cunoscute aceste lieduri nouă, masei mare a românilor consumatori totuși de muzică clasică și de cultură. Cu toate acestea, liedurile frământatului Robert rămân o capodoperă incontestabilă a culturii romantice germane.

Video: YouTube

În piața din inima orașului vechi, la ușa Casei de pe Colț dacă suni după ora 16 ora locală, cineva s-ar putea să-ți răspundă: “Ja, Schumannhaus. Bitte?”. Nu, nu e nici mama și nici Clara, iubita lui Robert Schummann, cu toate că prezența lor o simți în toți porii, mai ales în încăperea care păstrează vie și acum memoria lucrurilor așa cum stăteau ele când Robert era copil, ori tânăr căsătorit și revenea în casa considerată pe atunci sărăcăcioasă.

Schumann2 La nici 200 de metri mai sus, în vechea fabrică de stofe construită pe la jumătatea Evului Mediu și transformată în teatrul orașului la începuturile barocului, și astăzi actori și muzicieni aduc oamenilor darul artei. Pe scena atunci mare, acum considerată neîncăpătoare, răsună încă, și nu rareori, acordurile “Simfoniei Zwickau” și acordurile unei iubiri în lumea muzicală rămase încă legendară. Iubirea e însă o pasăre măiastră care de îndată ce se vede prinsă în colivii, fie ele și aurite, are darul să își elibereze aripile, să se transforme, să-i ridice pe fiii oamenilor și să le ceară efortul suprem: să devină.

Schumann1 ”Când se așează la pian nu mai rămâne loc decât pentru el, niciodată pentru mine”, se plângea Clara Wieck, proaspăta doamnă Schumann, unul dintre marile talente pianistice ale vremii, în jurnalul pe care cei doi îndrăgostiți l-au ținut împreună vreme de aproximativ patru ani. Pentru a o avea, Robert frânsese inimi, se certase aprig cu familia – și a lui, și a ei – fusese dispus să se judece ani în șir cu socrul său pentru dota Clarei care își târâse tatăl în instanță, și să câștige. În cele din urmă, socrul ofuscat și înfrânt, și tatăl rănit au găsit puterea să își ierte copii, dar asta doar după ce Clara a dat de greu. Ca mamă și soție, Clara a înfruntat o viață foarte dură, plină de renunțări și greutăți alături de un soț care devenise compozitor în urma unei paralizii a degetelor (1832), la doar doi ani după ce, fascinat de Paganini pe care îl ascultase la Frankfurt am Main, se decisese să se dedice muzicii. Îl cunoscuse pe când deja boala îl alungase de pe scenă. Ea era cea care prin interpretare nu de puține ori îi asigura succesul, zic gurile rele.

Temperamentul anxios și melancolic, în același timp și boala, macină viața lui Robert. Ajunge în cele din urmă să devină maniac, să se teamă că e otrăvit și în final să ceară să fie internat într-un sanatoriu de boli mintale unde va muri un an mai târziu măcinat de halucinațiile care nu-l părăsiseră în ultimii ani și care o îngrozeau pe Clara.

Schumann4jpg
Teatrul vechi din Zwickau

După moartea compozitorului, tot Clara a fost cea care a adunat și a promovat munca lui Robert Schumann, iubitul ei. Ce-a mai rămas din pasiunea lor? Greu de spus. Jurnalul lor se oprește înainte ca viața lor în comun să fi devenit iadul care trebuie să fi fost între menajul față de care Clara, copilul precoce în ale muzicii, nu nutrea mari talente și tentativele de suicid repetate ale lui Robert. Apoi călătoriile și concertele în care îl însoțea și propria ei pasiune pentru pian, pasiune la care Clara n-a renunțat vreodată. În mod bizar totuși, nici Clara nu a pus mare accent pe liedurile pe care Robert, studentul chiriaș în casa tatălui ei pe când ea avea doar 11 ani, iar el 20, avea să le scrie șapte ani mai târziu, îndrăgostit fără leac de ea.

Foto plus text: Lacrima ANDREICA
Corespondent Radio Domeldo în Germania

FacebookTwitterGoogle+WhatsAppLinkedInPartajează

Comentarii

Acest website conține cookie-uri. Utilizând acest site, vă dați acordul pentru folosirea cookie-urilor. mai mult

Ce înseamnă cookie?

Închide