Jovano Jovanke, cosițele Balcanilor

13059379_1208807279129368_1701183270_n Există bucăți muzicale care te alină, care te vindecă, altele care te fac să trăiești intens dansând, sărbătorind viața prin mișcare, altele care pur și simplu te fac să apuci primul instrument care îți cade în mână și să le cânți până la epuizare. ”Așa trebuie să fie muzica adevărată” – mi-ar fi spus o seamă de maeștri ai muzicii baroce. ”Nu e muzică aia care trece pe lângă tine fără să te schimbe, fără să te facă mai bun, fără sa îți însenineze ziua și asta indiferent care îi sunt rădăcinile, cine a scris-o”. Și îți cer iertare ție, cititorul meu, pentru spontana mărturisire poate subiectivă, dar vibrantă: mie cadența asta vibrând a soare, a viață și a moarte, a toate la un loc, îmi stârnește atâta dor de instrumentul care mi-a adus muzica încât e imposibil să nu răspund chemării lui spre vibrare și viață în echilibrul lui fierbinte și totuși calm, de o senzualitate fabuloasă în dozajul ei perfect cadențat, eliberat de idei preconcepute dar bine prins în ritm.

Pe ”Jovano Jovanke” n-a scris-o nimeni ca bucată muzicală. N-are un autor cu vreo semnătură celebră, de fapt nu știe nimeni cine a compus-o  și, cu toate astea, a străbătut secole, aproape un mileniu până la noi. A născut-o sufletul fierbinte al Balcanilor, pe malurile Vardarului, unde un tânăr macedonean privind peste ape își plânge înfrângerea și disperarea: ”Jovana n-ai venit la mine! Nu te-a lăsat mama ta și tu n-ai venit”.  Jovana  spăla  hainele în râu și cosițele-i se răsfrângeau în apă. ”Jovana Jovanke … n-ai venit la mine” (n.a. peste apă).  Fie Jovana n-a știut de pasiunea stârnită în sufletul tânărului macedonean, fie nu i-a împărtășit vibrația de viață. Cântecul nu ne spune. Doar poveștile ne spun că ”Jovano Jovanke” a legănat ultimele clipe de viață al unui ostaș macedonean, murind cu arma în mână înainte să fi lăsat viața ca dar și moștenire unei alte generații desprinsă din el, iar mai apoi, de-a lungul timpului, cântecul l-au cântat sârbii care l-au auzit tot în războaiele balcanilor, bulgarii legănându-și și ei clipla în miros de praf de pușcă, moarte și iubire. Îl regăsim în tranșeele din preajma Vardarului din nou, pe buzele soldaților într-o încleștare teribilă spre sfârșitul Primului Război Mondial, apoi pare să fi dispărut. Îl regăsim cântat în ultimii 40 de trupe rock contemporane, de orchestre klezmer care îl poartă până sus, departe, dincolo de verdele Sileziei, ori peste malurile Mării Adriatice în sătucele italiene care adopta muntenegreni de-a lungul perioadei interbelice și care își privesc, tot peste apă, iubitele rămase acasă și pe care doar speră să le mai revadă.

Iubesc bărbații?, se întreabă femeia modernă. Este ceva în noi toți care nu se schimbă și nu se va schimba vreodată, indiferent de cultură, de epocă, de concepții sau preconcepții: umanitatea din noi, aceea care iubește, urăște, suferă, trăiește ori moare. Cum iubesc bărbații? Rupt de pe buzele lor și pus pe note într-o armonizare și orchestrare fără egal încă în ultimii ani, ”Jovano Jovanke” al lui Nigel Kennedy este răspunsul cel mai potrivit: ”Așa iubesc bărbații”. Nigel va concerta în octombrie 2016 la Cluj. Poate dacă i-o veți cere, va cânta și acest cântec gândit ca o îmbinare de suflet european: suflet de Macedonie amestecat cu mult Balcani și vibrație sârbească, la care se adaugă tânjiri violinistice în stil klezmer.

Video: YouTube

A ajuns și în suflet românesc. L-ați cântat, dansat, aplaudat în concertele trupei Phoenix care i-a dat un suflu rupt din suflet de haiducie românească, simplă, abruptă, poate crudă, dar nu mai puțin puternică și tragică.

Video: YouTube

Lacrima Andreica
Corespondent Radio Domeldo în Germania

FacebookTwitterGoogle+WhatsAppLinkedInPartajează

Comentarii

Acest website conține cookie-uri. Utilizând acest site, vă dați acordul pentru folosirea cookie-urilor. mai mult

Ce înseamnă cookie?

Închide