Mâinile dirijorului

sergiu alex Muzica este arta construită cu materialul cel mai imaterial –Platon

Luminile uriaşelor candelabre adastă încă sus, precum sute de spoturi orbitoare ale unui far nevăzut, ce-şi cheamă şi îşi călăuzeşte fanii, neobosit, seară de seară. Becurile, în falnice podoabe aurite, sunt acum mici bucăţele de soare, ce luminează generos, somptuoase toalete de doamne şi fracuri de domni. Mai jos, la toate etajele lojilor splendidei Opere, ciorchini de beculeţe prinse-n măiastre rozete de orfevrari, trimit lumina lor mângâietoare pe chipuri senine şi fericite. Le vezi şi simţi că sunt aici nu din întâmplare, ci pentru că ştiu că în faţa acestei orchestre căpăta-vor porţia de-o seară din ambrozia divină al muzicii.

O mână nevăzută „fură” , încet-încet, din puterea luminii candelabrelor: tavanul, în nuanţe rafaeliene de turquoise păleşte: îl împresoară un întuneric vorace, şi-l simţi opintindu-se încrâncenat spre a dovedi senina şi dulcea lumină. Scena, sala toată, sunt acum, fraţii de cruce ai întunericului şi aşteaptă semnul sosirii lui. A dirijorului. Luminile se aprind incandescent spre scenă. Iată-l, vine! Sobru şi majestuos, e îmbrăcat într-un elegant frac negru, precum zecile de instrumentişti, care îi dau cuvenitul respect, ridicându-se în picioare. Acum, lumina inundă scena. Aplauze. Toţi, nemişcaţi, aşteaptă semnalul baghetei. Desluşesc pe buzele dirijorului, deloc perceptibile, cu toate că e în prim plan, cuvinte de mulţumire, amestecate cu o abia rostită rugăciune pentru primirea ofrandei muzicii.

Mâinile dirijorului, deschise larg, ca un părinte care se pregăteşte să-şi îmbrăţişeze, deodată,
familia toată, ne dau de înţeles că vor fi punctele de comandă ale desfăşurării „bătăliei” în câmp muzical. Deodată, tăcerea e sfâşiată de atacul începutului. Coardele, ca nişte pedestraşi ce stau de-a stânga dirijorului, sunt primele care trimnit succesiv, valuri grave de sunete măiastre, ostoite cu dragoste, din când în când de clarinete şi oboi. Dreapta, cu bagheta, conduce tot, infanteriştii, artileria grea a alămurilor, coardele grele, timpanele, stânga, însă, ornează prin unduiri de talaz şi volute meşteşugite, drumul dantelat de flaut, clarinet sau piculină. Ansamblul este impresionat. Văd chipuri de melomani. Sunt fotograme îngheţate de sentimente omeneşti, la întâlnirea cu sunetele măiastre. Nu pot fi machiatre sau trucate: sunt spontane, răpite pur şi simplu din tărâmul acesta. Obolul plătit: emoţia, bucuria, lacrima.

Stânga dirijorului face o roată în aer, degetele-i arătând lojile de sus, aproape de tavanul turquiose, acum dezert. Deodată, dreapta se desprinde de stânga şi, atentă doar la strategia de ansamblu, lasă cale liberă acesteia, care se deschide în lotus, cerând amploare, tumultt sau, când vine sorocul, tăcere, prin nespusul psst, apăsat pe buze! Dar nu-i chip de stat aşa, căci „bătălia” continuă tot mai aprig: degetul arătător al stângii „împunge” nemilos aerul, sugerând că e nevoie acum ca ariergarda orchestrei să pornească la atac. Acum doar, doar acum, vine momentul de gemellaggio, de frăţietate a celor două mâini. Ca două aripi ale aceluiaşi trup, se unduiesc tăcut o bucată de drum. Dar timpul înfrăţirii trece, căci, după atâta zbucium, stânga, iată, rămâne acum inertă, nemişcată, în dreptul inimii, cerând parcă adăpost. Ca dojană, dreapta porneşte şi mai impetuos, dând a înţelege că sora trebuie ajutată. Acum, nu mai târziu. Orchestra toată îşi găseşte ultimele forţe, spre a cuceri teritoriul pierdut. Stânga, în sfârşit, se animă, iar corpul dirijorului face o adâncă plecăciune înainte, în semn de gratitudine. Cornii aduc zvon de victorie, piculinele trilează de bucurie, pedestraşii se trezesc din letargie: dreapta devine şi mai energică, acum e ca un steag de luptă ce simte că va fi purtat pe redută, iar stânga cere, prin mişcarea repetată a degetelor, un şi mai mare efort. Iată, acum e de ajuns acolo sus, la piscul ultim de cucerit. Îşi ia avânt! Ca un atlet care, înainte de start, se uită mai întâi în pământ, implorându-l, parcă, să-l ajute – culmea! – în chiar înfruntarea cu el!

Orchestra se opreşte brusc: e momentul răsuflării profunde dinaintea asaltului final. Totul, toate, cu grabă nebună, trebui-vor să pornească în sus. Dreapta şi stânga, înfrăţite a nu ştiu câta oară, dau semnalul împreună! Năvalnic, „armata” toată atacă şi coda concertului ne aduce inima la loc: izbânda e în sfârşit, a noastră!

În sală, lumina învinge acum ea întunericul. Spendidele candelabre se reaprind, batiste datelate se abat, timid, către ochi, spre a şterge lacrimile emoţiei. Dirijorul, maestrul de pe câmpul de luptă, întors acum către public, mulţumeşte emoţionat şi cuprinde cu privirea, părinteşte, lojile înalte ca şi chipurile împătimiţilor din primele rânduri. Mâinile lui ostenite se retrag acum, în cruciş, pe inimă: e cuvenita lor reverenţă la aplauzele miilor de fiinţe vrăjite care au primit harul.

Video: YouTube

P.S. Citind aceste rânduri, îmi pare că reascult concertul. Nădăjduind că vi se va întâmpla la fel, vă îndemn, totuşi, să-l ascultaţi: e uvertura Egmont (1810), a lui Ludwig van Beethoven. La pupitrul Filarmonicii din Berlin, în sala Operei din Palermo, neuitatul Claudio Abbado, într-un concert din 2002.

 

Sergiu ALEX
Director muzical Radio Domeldo

FacebookTwitterGoogle+WhatsAppLinkedInPartajează

Comentarii

Acest website conține cookie-uri. Utilizând acest site, vă dați acordul pentru folosirea cookie-urilor. mai mult

Ce înseamnă cookie?

Închide