Îngerii fermierului din Oklahoma

13059379_1208807279129368_1701183270_n Cântecul cel mai iubit, cel mai înregistrat, cel mai cântat în toate versiunile posibile, dar care rămâne standardul în bluegrass jam session, ei da, cântecul de glorie al lui Albert Brumley, spune povestea, s-a născut dincolo de zidurile unei pușcării, iar acesta l-ar fi auzit cântat de negrii încarcerați, aduși la muncă pe câmpurile de bumbac pe care și acesta lucrase în tinerețea sa. Textul inițial al ”I’ll fly away” vorbea despre visul pușcăriașilor de a le crește aripi și de a zbura departe, cât mai departe de lume, dincolo de zidurile pușcăriei, despre dorința lor de libertate. ”Voi zbura departe în veșnicie/Voi zbura departe/ Când o să mor/ O să zbor/ O să zbor departe”, așa ar suna într-o traducere rapidă versurile care se repetă în cântec. Brumley poate visa să zboare departe de lanțurile timidității sale pe care n-a înfrânt-o vreodată, nici măcar atunci când și-a auzit cântecul pe buzele tuturor flămânzilor şi sărmanilor în ”Marea Disperare” a anilor grei care loviseră lumea odată cu Marele Crash și cu războiul. Cele mai multe surse autorizate, însă, îi atribuie compoziția cântecului în totalitate lui Brumley, fără vreo altă trimitere la folclorul afro-american.

Albert a fost un copil slăbuț care n-a lăsat niciodată de înțeles că ar fi capabil de ceva măreț. Timid, introvertit, adaptându-se greu spre deloc la muncile unei ferme de bumbac într-o lume în care sclavia, deși abolită, avea rădăcini adânci, Albert era mai degrabă un soi de om invizibil printre ai lui, în Spiro, Oklahoma. Dacă nu chiar disprețuit pentru prezența sa fizică atipică și nepotrivită pentru muncile grele la care fiul unui fermier trebuia să facă față. Copilul născut firav în 29 octombrie 1905, într-o familie cu o credință protestantă puternică, tipic sudului american, avea să aducă alinare multor mii de americani în timpul Marii Crize prin cântecul său ”I’ll fly away”. A fost de altfel și primul pe care, la insistențele soției sale, l-a trimis unei case de discuri spre evaluare. Și avea să devină cântecul cel mai cunoscut, cel mai iubit și cel mai vândut din toată istoria muzicală americană. La fel cum a rămas și scala de evaluare absolută în bluegrass jam session.

Brumley 1

La școala publică din Rock Island, Albert era mai degrabă ținta ironiilor tuturor colegilor datorită felului său aparte de a se îmbrăca. Mereu spilcuit și ”la cravată”, era din nou disoant cu băieții din jur care purtau doc simplu și cămăși dure de bumbac. Și-a șocat colegii când, la un meci de baseball, a jucat cu cravata la gât!

Și-a dorit să facă muzică, după ce la 16 ani a scris în secret primul său cântec: ”I can hear them singin’ over there” (n.a. Îi pot auzi cântând acolo), cel mai probabil referindu-se la familia sa care cânta în fiecare seară, după cină, tatăl său fiind un foarte pasionat interpret la vioara americană, sau ”fiddle”. Albert ar fi zis că a auzit iar îngerii cântând într-unul din acele lungi momente de visare și îndepărtare de toți și de toate cu care își dispera familia și prietenii.

Brumley 2

În 1926, Albert își părăsește familia și bate la ușa directorului Institutului Hartford, proprietar al caselor de discuri Hartford Music Company. Eugene Monroe Bartlett a trăit surpriza vieții sale când Albert i-a spus franc că nu are nici bani de cazare, nici de masă și nici să-și achite vreo taxă de înscriere ori școlarizare, că singurii 2,50 dolari pe care îi avusese îi folosise să-și cumpere biletul de călătorie, și că tot ce mai are este costumul de pe el și… evident, nelipsita cravată. Acesta a fost debutul unei lungi prietenii între cei doi.

Cariera muzicală da interpret a lui Albert a fost una de foarte scurtă durată, căci timiditatea sa a învins. În fața publicului, timidului tânăr îi era imposibil să emită vreo notă în solo. Era de pomină prin haosul bonom în care trăia și pentru respectul neobișnuit pe care îl arăta oricui, oricând.
Gurile rele zic că a fost atât de timid încât nici nu i-a arătat prietenului și protectorului său compozițiile sale, și că a fost nevoie ca să se însoare și nevasta lui să-l ”pună în rândul lumii”. În 1931 s-a căsătorit cu Goldie Edith Schell și au avut șase copii.

 

În noiembrie 1977, la 72 de ani, Albert Brumley avea să se stingă, iar 32 de ani mai târziu, cântecul său de de debut ca și compozitor, ”Cântecul prizonierilor” sau ”I’ll fly away”, va câștiga un binemeritat Grammy pentru setea lui de libertate, pentru suflul său fără egal în toată muzica americană.

Brumley 3

Albert Brumley este, după majoritatea criticilor, singurul compozitor american care și-a publicat colecții întregi de cântece si toate au ajuns cântate, înregistrate și multe chiar premiate. Unele dintre ele le veți regăsi în discografia lui Elvis Presley, Merle Haggard, Porter Wagonner, Crystal Gale sau Larry Gatlin. Interpretările lor le-au adus multe ”statuete de oțel”.

 

Scurtă notă

Gurile rele europene ar cârcoti pe tema muzicii americane. Ba că e prea excentrică, ba că n-are ”greutate”, ba că „nu e muzică”, etc. Poate că toate acestea sunt adevărate. Și dacă sunt? Muzica în sine își atinge scopul atunci când, oferindu-se oamenilor, le aduce o stare de bine, le înalță spiritul și le alungă demonii, ori le înseninează zilele.

Poate că ar fi suficient să ne amintim că grilele noastre de evaluare rămân în ultimă instanță subiective și că aprecierea unui stil muzical sau al altuia ține mult de gust și foarte mult de contextul de viață în care ne aflăm.

Poate fi contestat Elvis Presley sau Merle Haggard cântând ”If we never meet again this side of Heaven”? Și această piesă poartă tot semnătura lui Brumley.

Foto: brumleymusic.com&I’ll Fly Away Foundation

 

Lacrima ANDREICA
Corespondent Radio Domeldo în Germania

FacebookTwitterGoogle+WhatsAppLinkedInPartajează

Comentarii

Acest website conține cookie-uri. Utilizând acest site, vă dați acordul pentru folosirea cookie-urilor. mai mult

Ce înseamnă cookie?

Închide